Above all,

1. Vreau să citesc "a personal journal published on the World Wide Web", nu reclamă (proasta) pentru pizza, gustarea sau cafeaua, aduse moca şi reci de dimineaţă, doar ca să scrii, prost, despre ele.

2. Dacă e reclamă, să fie reclamă, dar s-o ştim şi noi! Cred că sunt şi nişte legi pe tema asta...

3. Dacă tot iei bani să îi faci reclamă, fă-o pe spaţiul tău, nu pe wall-ul meu!

4. Viaţa e frumoasă şi diversă, iar blogul tău personal avea rolul să ne arate asta!

Balconul

Charles Baudelaire

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!

Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,

Căminul blând şi vraja văraticelor seri,

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

Când eram mic, da' mic de tot, tovăşu' Ceauşescu s-a gândit că ar fi bine să plătească el tot ce-o fi de plătit pe-afară şi că ar putea să o facă şi plătind în carne. Nu în femei, ci carne de porc, vită, păsări şi de-ale gurii.

Aşa că mama se ducea în piaţă la noi la Caracal şi cumpăra porumbei. Pentru carne. Am mâncat cine ştie de câte ori probabil cea mai bună carne din câte există la noi, fără să vreau. Culmea crizei, mâncam o delicatesă din lipsă de carne comună.

Mai târziu aveam să îmi dau seama că la noi, în Oltenia, avem toţi columbofilia în sânge. La bloc sau la casă, toate rudele mele aveau sau au avut porumbei. Eu am avut la bloc, mai întâi la Caracal, în balcon, apoi la Sibiu, în jardinieră.

Peste drum de "blocul părintesc", un vecin avea şi el porumbei în balcon. Îmi aduc aminte că stătea la 3 şi erau al naibii de frumoşi. Vărul meu, la Târgu-Jiu, avea şi el damblaua asta, dar cel mai hotărât era vărul de Slatina.

1. Identificaţi un număr mai mare cu 30% de clienţi abordabili decât vă propuneţi ca obiectiv. Unii vor intra în şedinţe.

2. Alegeţi să rămâneţi peste noapte într-un hotel de cel puţin aceeaşi categorie cu a celui pe care îl vindeţi. Noblesse oblige.

3. Nu vă bazaţi pe parfumul de firmă. Înainte de prima întâlnire, faceţi un early check-in şi faceţi un duş, beţi o cafea.

După 6 decembrie parcă s-a spart conducta de evenimente mici, dar cu gust în Iaşi.

Din ce mă plângeam că nu am ce face şi ce vedea sau asculta în afară de spectacolele Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri" sau ale Operei Române, asezonate câteodată cu un concert de suflet în Clubul Presei – pe care, recunosc, l-am neglijat în ultima vreme...iată că astăzi nu ştiam încotro să mai fug după program. Aaaa...ce frumos sună, nu-i aşa? „După program"...

Ei bine, în timpul câştigat prin grija cuiva drag mie şi înainte şi după 14 noiembrie – un fel de 11 septembrie amoros (?) – urmat de un scurt război informaţional de ale cărui victorii mă bucur acum ca americanii în Irak – am început să descopăr că Iaşiul trăieşte, şi o face frumos.

La 18.00 eram la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, aşa cum îi promisesem acestui fierar care suflă în fiecare zi în foalele ţinerii de minte ale cuptorului străzii Lăpuşneanu. Îmi ţin mereu promisiunile, iar acum fac public încă una: atmosfera de astă seara de la dumneavoastră, domnule Grumăzescu, mă va ţine legat de glie de fiecare dată când veţi găzdui sau organiza evenimente!

Pe scurt, cele treizeci de minute pe care le-am petrecut astă seară în anticariat m-au făcut să mă simt prima oară ieşean. M-am simţit brusc, fără preambul, „de-al locului", deşi de fiecare dată venisem mai mult oficial, mereu dorind să rămân prieten. Locul emană linişte, firesc, o căldură a cărţii şi vorbelor scrie în ele şi ascultate de când stau ele pe rafturi.

29 de ani. I-am împlinit astăzi şi nu m-am simţit nici singur, nici îmbătrânit, aşa cum începusem să mă înec aseară în butoiul cu melancolie.

A venit şi Moşul chiar! Un Moş frumos, mai mult un elf pus pe năzbâtii care ascultă aceeaşi muzică pe care aş fi ascultat-o eu ca să mă motivez. Ba, pe deasupra, a ştiut să apară şi când era nevoie. Sincronizare? Probabil. Ce e sigur e că prietenii îţi apar în viaţă atunci când urmează să apreciezi mai mult ce înseamnă „necondiţionat", mai mult decât „recondiţionat".

Foştii colegi de la Grand Hotel Traian, dar mai ales noii colegi de la Travis ştiu că m-am întors de la World Trade Market cu o idee fixă legată de folosirea codurilor QR în materialele promoţionale. 

Recunosc, primul produs autohton la care am observat QR code implementat au fost sucurile Naive, ale lui Vali Tătar. Ştiu că mă uitam trăznit la un coleg de la Traian care avea un Android cum îşi descarcă direct cartea de vizită a lui Vali de pe un print. Deja beculeţele mi se aprinseseră...

Pe vremea aceea încă nu aflasem că un Quic Response code poate înmagazina (oare ăsta o fi cuvântul potrivit) până la 4296 de caractere şi că "afară" totul era deja QR.

Apoi a venit deplasarea la Londra la World Travel Market 2011, unde QR-urile m-au şocat prin omniprezenţă şi prin utilitate. De la afişele Underground-ului londonez, până la imense billboard-uri la standul slovac pe care scria "In respect to the environment, you are kindly asked to download a copy of the brochure.", totul e tapetat cu coduri QR.

Motivul îl găseşti tot în afişajul stradal: un Iphone 4GS te costă 16 GBP lunar la abonament, adică două abonamente de o zi la metrou în Londra. Adică, mai nimic. 

Până la urmă şi Facebook-ul începe să devină util. Poate nu pentru vânzarea de produse sau a propriei imagini faţă de cei din jur - cred că Mark Zuckerberg încă nu îşi dă seama ce monstru a creat - ci pentru că, în modul cel mai surprinzător şi fără a fi nevoit să citim gargara celor din PD-L în ziare sau în preas online, putem să aflăm ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru.

 Aşa am aflat de Festivalul Filmului Francez, cu tâlc pus la cale sâmbătă 25 şi duminică 26 noiembrie, la Moldova Mall din Iaşi, de  către Centrul Cultural Francez Iaşi. Recunosc, mi-era dor să mă arunc într-o sală de cinema şi să plec de acolo buimac după o jumătate de zi, aşa cum făceam la Sibiu la ASTRA Film Festival în studenţie, când intram în cabina de traducere, nu pentru că m-ar fi ajutat cine ştie ce la cariera următoare, cât pentru că sorbeam fiecare cadru de documentar şi fiecare cuvânt auzit.

 Surpriza mi-a fost mare, ca de fiecare dată în ultimul timp când am început, în sfârşit, să descopăr şi eu Iaşiul din afara biroului de la Traian şi din exteriorul Fidelio v.8. O sală plină de tineri - mă simţeam uşor cam "aparte", îmbrăcat la costum pentru că nu ajunsesem să trec pe acasă după nişte întâlniri de la prânz. Urmau trei filme, toate cu epoleţi încărcaţi de premii şi recenzii foarte promiţătoare.