Above all,

Buhăieşti – un loc imediat după Vaslui, această „Finis terrae" a Internetului, când eşti în tren, dinspre Bucureşti spre Iaşi, plecat de aproape 24 de ore pe drum, pentru că în marfarul cu scaune al CFR-ului mai poţi şi lucra, atunci când nu îţi e prea frig, în vagonul 2, primul după locomotivă...

M-am apucat să scriu pentru blog, după mult timp în care nu am mai ştiut ce înseamnă somnul. Mi-am dereglat din nou orele de somn, aşa cum făceam în perioadele de festival la Sibiu. Mă trezesc noaptea la 2, apoi readorm la 6, şi mă trezesc greu din cauza motanei care toarce îngâmfat pe lângă mine exact când sună telefonul matinal. Prea matinal.

Revin de la Bucureşti, pe aici, prin ţinutul dintre acoperiri Internet, şi mă simt rupt de lume, ţinând cont că acum o oră schimbam mail-uri cu Monterey, California, despre o cazare la Paris, pentru un client un pic mai american, mai înalt, mai colonel şi dar la fel de în rezervă ca mine.

Digi, dacă citeşti...fă ceva să nu mai îmi dau seama că am trecut de Vaslui când merg noaptea cu trenul! Sau poţi să îi faci reclamă stick-ului ca „GPS-ul de Vaslui".

Mâine o nouă zi, două licitaţii. Poimâine, ziua Paris – 1. Vineri, fâl-fâl spre Beauvais. Oricât mi-am aruncat eu în luptă noaptea trecută – pe tren, de unde şi o utilizare a unor copy fără diacritice - toate skill-urile de marketing, grafică, P.R. şi publicitate – tot mă duc singurel. Dacă m-am trezit târziu! Dă-i, Doamne, caracaleanului mintea lui de pe urmă şi curajul cel dintâi!

Nu vă gândiţi la fantome...mi-a căzut cu tronc cineva. Mi-a căzut rău. E cu trese, domnişoara! Va fi greu de cucerit! Are stil, are minte, căţel şi nu pică la toate damblalele. Dacă voi căuta texte, nu am nicio şansă. De data asta, vorba unui spectacol de teatru „Simt că fac nebunii"!

Oare ea s-o fi prins?

Sper că nu, pentru că, în spiritul pur femeisc al absurdului, atunci nu mai am nicio şansa.

În spiritul masculin al bărbatului purtător cu încredere de cravată roz emanând masculinitate, nu am voie să îmi pun întrebări legate de şansă.

Aşa-i? 

Acasă, abia ajuns după 7 ore de tren de la Bucureşti la Iaşi. Săptămâna viitoare, cred, că voi rămâne şi eu în week-end în Iaşi. Primul după şase săptămâni fantastice! Da, recunosc, sunt workoholic!

Ascult Buble, care zice ceva că "wants to make love to you tonight" şi mă gândesc că luni seara eram în "Pardon Cafe", în acasă-ul Sibiu. Pisica mea stoică se tolăneşte în braţele mele, după ce, cu greu am căzut cu ea la pace să îmi eliberezeze mouse-ul despre care s-a prins ea că are ceva de a face cu dreptunghiul ăsta la care privesc mereu seara, de bleg.

Am ajuns miercuri seara în Iaşi, joi am plecat cu trenul de noapte, cu mici peripeţii, spre Bucureşti. De mult nu am mai văzut atât de multă bucurie în privirea unei femei, ca atunci când m-a văzut colega mea Ana în tren, cu o gară mai târziu decât planificasem. Noroc că Nicolina International Railway Station of Iashington e uşor de găsit când ai un taximetrist şi un Logan cu 80 CP care bate la viteză o locomotivă de 1200 CP.

În sfârşit, am fost la MICE PRO 2012. Prima ediţie. Nebunia lui Vali Constantin va creşte frumos. A înţeles că pentru un eveniment la care vrei să atragi numele, trebuie să aduci mai întâi numele. Timid, dar sigur, prin claritatea organizării, prin modul în care au fost punctate elementele esenţiale ale unui astfel de eveniment, evenimentul are viitor. Neîncrederea de care am dat dovadă cam toţi din branşă, inclusiv eu, a dăunat primei ediţii. Păcat.

E nevoie de evenimentul acesta. E nevoie să nu ne înghesuim la Romexpo cu toate "senioarele" care colecţionează maculatură pentru pus pe etajerele din casă. O spun urât, ce-i drept, pentru că am avut impresia asta faţă de o mare parte din publicul de la Târgul de Turism al României. În 2013 la Istanbul ne vom învăţa toţi lecţiile, iar efortul lui Vali de anul acesta îşi va vedea rezultatele.

Am întâlnit oameni interesanţi acolo, dar despre asta şi despre ce am învăţat la MICE PRO, mâine seară. Astăzi, am de gând să aberez un pic. E primăvară, nu-i aşa?

E primăvară şi în Bucureşti, iar un traseu integral cu tramvaiul 41 de la Piaţa Presei Libere + restul cu 47-le până la Piaţa Unirii te aruncă brusc la pământ, te loveşte cu capul de caldarâm şi-l auzi trosnind a "asta-i U.E.?"!

Mizerie, mirosuri balcanice - de care sigur mi s-ar face dor odată plecat din România - vânzători de brichete, şosete şi şerveţele umede mai bronzaţi decât mine, iar eu nu sunt tocmai cel mai blond, butoaie de varză roşii - ce-i drept goale. Blocuri gri, stadionul Steaua, pasajul Basarab, podul Grant. Un husky superb în tramvai în Crângaşi. Un gest tandru faţă de el trădat de stăpâna tânără.

Trec în plimbare pe lângă A.S.E. Mă uit la faimoasa bilă şi îmi amintesc zâmbind de cineva din Iaşi. Cineva de pe Ciurchi, blocul "nou". Încerc să rămân "cool" şi trec mai departe. Lipscani, căldură, zâmbetul colegei când îi fac poze cu mascota celor de la Guinness. Cafea în The Gin Factory. Doar cafea de data aceasta. Poveşti despre bebeluşi de 2* 350ml, nopţi lungi şi Paulaner. Doar poveşti. "Pasajul Latin", Cocor, discuţii despre rochii şi ce înseamnă DIN - ul de la dresuri. Aveam şi eu o curiozitate. Seara, "Carul cu bere". Tot din vina lui Vali Constantin. O vină mare şi frumoasă. M.I.C.E. tot ospitalitate se numeşte, nu-i aşa?

Am reîntâlnit-o şi pe Ioana de la Central Plaza, despre care am scris aici. Îmi menţin poziţia faţă de hotel şi faţă de zâmbetul ei, dar trebuie să completez, a propos de remarca Anei Budu, undeva printre standuri la TTR: părerea mea legată de Central Plaza şi atitudinea mea va rămâne aceeaşi, indiferent de cât de fermecător, tachinant sau doar diplomat va fi zâmbetul Ioanei. Suntem întâi oameni, dar mai ales suntem profesionişti. Unii ceva mai relaxaţi, ce-i drept. Scriu acum un mesaj.

Mâine voi scrie despre Hotel Internaţional, Double Tree by Hilton şi Pullman.

Cât despre Ana Budu, şi ea are un zâmbet fermecător (o fi ceva cu numele acesta...), iar locaţia ei de acum de la Suceava pare să promită un articol de blog interesant, mai ales că ştim toţi că pe operaţional puţină lume o întrece pe Ana în ţară.

Noapte bună, tuturor, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!

14 februarie la Iaşi. M-am trezit un pic cu faţa la cearşaf. Un pic mai mult. O fi fost de la încărcarea pe care o resimţeam asupra zilei de azi ca sarcini de serviciu? Probabil. O fi fost pentru că până la urmă, cine se completează, se completează şi când nu vor să facă asta şi încă resimţi stările proaste ale cuiva apropiat de departe? Posibil.

Acum doi ani, de Sfântul Valentin eram undeva la Deva, serbând Anul Nou Chinezesc, învăţând cu vârf şi îndesat ce înseamnă "Gambei", dar mai ales ce înseamnă ospitalitate, respect şi prietenie. Într-un fel sau altul, eram şi la lucru, pentru că cei cărora le eram oaspete, conducerea fabricii DHS din Deva, puteau, şi ar fi trebuit să fie sponsori puternici ai Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Într-un fel, au fost.

Acum o săptămână am moşit o logodnă. Mie se vor întoarce păcatele cândva când nu voi mai scăpa nici eu de însurătoare, aşa cum am făcut-o de trei ori până acum, ca prin urechile acului.

Pentru că sunt expert în „cerut" şi primit răspunsuri pozitive, astăzi vă voi povesti cam cum aş fi putut să o cer eu de nevăstuică pe Ea, anul acesta de Sfântul Valentin sau Dragobete sau de ziua ei, dar mai ales de primele două, că la a treia se-mplineşte.

„Eu am venit prea devreme?"

„Nu, eu sunt cel care s-a născut cu trei minute mai târziu şi tot încerc să le recuperez de atunci. Azi am mai pierdut încă unul la semafor", spuse el în gând doar, de teamă. De teamă de ce, de fapt?

„Totuşi, nu îmi voi cere scuze pentru întârziere. Ştiu că nu îţi plac scuzele aruncate aşa, pe caldarâm! Prefer să încerc să recuperez timpul acesta de fiecare dată când eu voi ajunge oricum întârziat şi te voi suna de la colţul îndepărtat al străzii minţindu-te, un pic nevinovat că „aproape am ajuns", ştiind că oricum te vei lăsa aşteptată din momentul în care vei auzi asta, oricât de punctual sau nu ar fi anunţul." şi-ar fi dorit să îi şoptească, dacă n-ar fi crezut că ea va fugi de teamă. De teama Bucureştiului.

Şi iată-l, încă zăpăcit un pic, că scrie, aproape negândit, a doua oară, din cauza ei. „Din cauza", da, am ales bine cuvântul: iată cum se duce pe apă scrisului de duminică imaginea lui de „vânzător", om al timpului şi produsului său, produs al timpului vânzării sale.

Fug din Iaşi până pe 1 Ianuarie. După cum ar spune un prieten foarte drag de la Sibiu: "Te doare la bască!". Sincer, chiar o să mă doară, pentru că a fost un an frumos, cu peripeţii, multe, întortocheate ca Transfăgărăşanul şi picante ca salsa mexicană.

Pe cât de mult îmi doream să ajung de Revelion, şi nu doar, la Sibiu, pe atât de tare mi-am dat seama astă-seară că iubesc Iaşiul mai mult decât mi-aş fi închipuit! Am stat şi am privit Traianul şi chiar mi-a plăcut proiecţia, deşi am văzut atâtea la Sibiu. Nu e cine ştie ce, dar e într-un fel parte din mine ce se întâmplă pe faţa aceea din Piaţa Unirii. Mi-era drag să îi privesc pe tineri cum îşi fac fotografii cu omul de zăpadă din aceeaşi piaţă şi am făcut un drum scurt pe Lăpuşneanu până la Galeriile Anticariat ale domnului Grumăzescu. Era târziu, şi deşi ştiu că s-ar fi bucurat de oaspeţi, nu am îndrăznit să mai intru. Promit să o fac anul viitor.

Se împlinesc exact 8 luni de când am venit în Iaşi pe 1 Ianuarie. Am venit cu drag, cu încredere şi mă bucur de fiecare secundă şi fiecare gest, idee, pe care le-am avut de atunci. Nu regret nimic. Aş face totul la fel şi a doua oară, pentru că mereu voi crede în acelaşi deznodământ. Eu voi crede.

Stăteam astă seară în faţa Traianului şi mi-am adus aminte cum am trecut în 2002 prin faţa lui, ieşind din pasaj, cu mama, şi cum îmi părea rău că nu pot intra, chiar dacă arăta execrabil atunci. Îmi doream atât de mult să intru în clădirea aia. Uite că s-a întâmplat. Câteodată mă tem de dorinţele mele. Mi se cam întâmplă, dar nu neapărat când ar fi bine. Oare ce îmi doresc acum? Oare ce nu s-a încheiat, închis anul acesta în viaţa mea?

E Ajunul Crăciunului! E primul, chiar primul ajun pe care îl petrec singur, dacă e să ne luăm după proximitatea fizică. E primul meu Crăciun la Iaşi.

Mă scuzaţi, era să uit motanelul pe care l-am adoptat ieri de la Asociaţia Max Dogs, după cum îmi promisesem că voi face ca gest caritabil de Crăciun anul acesta, no matter what...or who. Guess Who.

Scenariile pe care le aveam inconştient planificate pentru Crăciunul acesta au fost date complet peste cap de aventura lui 2011. Trebuia să fie un prim Crăciun la Târgu-Neamţ. Pas. Apoi, unul la Roman. Passo doble pe contratimp cu Ea din timpul unei alte aventuri ce mi-a plăcut şi pe care am respirat-o prin fiecare por, mult prea mult pentru a spune că a fost un simplu job, Traianul. Acum, Moş Crăciun al meu e pe stil vechi. Interesantă sincronizarea, nu-i aşa?

E vineri. Ascult Bruel şi încerc să nu iau prea în serios versurile, pentru că aş fi prea mult un cântec în loc să fiu om.

Astăzi am primit două mesaje de apreciere a ceea ce fac pe blog. Cea mai sinceră părere am primit -o de la un om, o femeie, pe care nu-o cunosc decât superficial şi faţă de care mă simt astfel obligat să mărturiesc primul şi cel mai puternic motiv pentru care am reînceput să scriu, pentru care apoi s-a născut blogul acesta. Mi se pare un gest echitabil, ca să fim chit.