Above all,

Contemplarea Iadului

Bertold Brecht (traducerea Liviu Ofileanu)

Contemplarea Iadului, de care auzisem odată

fratele meu Shelley a găsit-o într-un loc

asemănător oraşului Londra. Eu,

care nu locuiesc în Londra, doar în Los Angeles,

aflu, contemplând Iadul, că el

trebuie să fie chiar mai frumos decât Los Angeles.

Sfârşit de an în Moldova, căreia îi declar că o iubesc, în scris, fie ca e dincoace sau dincolo de Prut, pentru faptul că are personalitate, volum, o bucătărie incredibilă şi mai ales curaj. Nu mai vorbesc de femei frumoase şi cele mai multe inteligente. (Aici a vorbit sechela din mine...)

Sfârşitul de an însemnat mici revelaţii, uşoare căderi, ridicări "tot mai sus". Începând cu un deces în familia unui prieten, "prilej" cu care am vizitat şi eu Sfinţii Petru şi Pavel şi am dat trăit o scenă demnă de "Twilight Zone". Treceam cu cortegiul funerar pe aleile cimitirului şi zăresc o cruce de marmură albă, undeva pe dreapta. Citesc: "PĂTRU". Zâmbesc, ironic: ". Apoi, gluma se îngroaşă: "Gheorghe Pătru, Gheorghe Maria"! Naşpa..."Coincidenţă, îmi spun, încercând să îmi păstrez starea de spirit...funerară. Ne apropiem: "col. (r) Gheorghe Pătru". Deja era prea mult. Nu mi-am revenit încă foarte bine, aşa că scriu despre asta, poate trece. Ce e prea mult, e prea mult! Măcar, vorba unui prieten drag, anul morţii era în alb pentru amândoi. Ştiu că ai mei nu vor fi pe aceeaşi cruce, dar totuşi...Da, acestea sunt numele părinţilor mei, iar tatăl meu, pe unde o fi el acum, e colonel în rezervă.

E Ajunul Crăciunului! E primul, chiar primul ajun pe care îl petrec singur, dacă e să ne luăm după proximitatea fizică. E primul meu Crăciun la Iaşi.

Mă scuzaţi, era să uit motanelul pe care l-am adoptat ieri de la Asociaţia Max Dogs, după cum îmi promisesem că voi face ca gest caritabil de Crăciun anul acesta, no matter what...or who. Guess Who.

Scenariile pe care le aveam inconştient planificate pentru Crăciunul acesta au fost date complet peste cap de aventura lui 2011. Trebuia să fie un prim Crăciun la Târgu-Neamţ. Pas. Apoi, unul la Roman. Passo doble pe contratimp cu Ea din timpul unei alte aventuri ce mi-a plăcut şi pe care am respirat-o prin fiecare por, mult prea mult pentru a spune că a fost un simplu job, Traianul. Acum, Moş Crăciun al meu e pe stil vechi. Interesantă sincronizarea, nu-i aşa?

E vineri. Ascult Bruel şi încerc să nu iau prea în serios versurile, pentru că aş fi prea mult un cântec în loc să fiu om.

Astăzi am primit două mesaje de apreciere a ceea ce fac pe blog. Cea mai sinceră părere am primit -o de la un om, o femeie, pe care nu-o cunosc decât superficial şi faţă de care mă simt astfel obligat să mărturiesc primul şi cel mai puternic motiv pentru care am reînceput să scriu, pentru care apoi s-a născut blogul acesta. Mi se pare un gest echitabil, ca să fim chit.

În seara aceasta nu doream să scriu. Trec prin nişte momente melancolic-dificile din punct de vedere sentimental-siropos. V-aţi dat seama ca e o Ea. Ştiţi şi cine e, cei care citiţi tag-uri. La fel de bine, vă daţi seama ca acest blog este în primul rând spaţiul meu public-privat, aşa cum cred eu că este si Facebook-ul.

Veţi râde, poate, când veţi citi că am dorit să îmi închid contul personal de FB atunci când am aflat că „prieteni" ai Ei îşi dădeau cu părerea despre rolul meu în viaţa omului de lângă mine. Din păcate, vina pentru neclarificarea situaţiei mele publice faţă de Ea, nu îmi aparţine. Scriu, „din păcate", pentru că nu am putut face nimic şi pentru că, deşi aveam dreptatea omului o idee mai experimentat în viaţă, am rămas până la urmă cu dreptatea. Câteodată urăsc să am dreptate.

Stau şi ascult „Home" al lui Michael Buble de o ora, în continuu. Ştiu că s-ar putea să ameţesc la un moment dat din cauza asta. Am mai păţit-o. Ştiu totuşi, că scrisul îmi face bine, iar faptul că public, în public, e un act de asumare a ceea ce sunt, simt, respir.

Aşa că trec, acest entry, în „Poezia serii", ca scurtă şi firavă expresie a unui eu-liric uşor ameţit de cotidianul Iaşiului dinainte de 1 Decembrie 2011, după două săptămâni epuizante, dar fascinante de readaptare la viaţa fără Ea sau întru Ea. O Ea a căutării, pe care încă nu ştiu dacă am întâlnit-o. Ea ştie mai bine.

Gata siropurile, să trecem la lucruri serioase. Oprim muzica! Realmente, repetarea unei melodii pentru o perioada de timp duce la halucinaţii (mă refer la ore...) şi este chiar o formă de tortură. De-asta nu sfătuiesc pe nimeni să adoarmă cu o melodie pusă pe repeat!

Bineînţeles, în cazul torturii se folosesc sunete, nu Michael Buble.

Alexandra Dana Ivan, Iasi, Romania

Londra, 8 noiembrie 2011. Victoria & Albert Museum. După o jumătate de Londră străbătută cu metroul (bine, recunosc, jumătate de Londra e cam cât un Bucureşti, iar "metroul" au fost vreo două), plecând de la centrul expoziţional ExCeL, după ce ne-am minunat un pic la Science Museum - de care am rămas un pic dezamăgit faţă de cum era în 1999 când l-am văzut prima dată, iată-mă ajuns cu Ea la Victoria and Albert Museum.

Am trecut prin toată istoria design-ului de produs începând cu secolul al XVI-lea, până la postmodernism, am văzut o copie din gips a Columnei lui Traian, am traversat universul lui Annie Lennox, am văzut în fugă (Dumnezeule, ce erezie am putut face!) colecţia extraordinară despre teatru şi scenă, cu machete de scenografie din spectacole despre care citisem ca în biblie în cărţile lui Georges Banu, ca mai apoi să intrăm...culmea, spre ieşire, în expoziţia de fotografie.

Ea se simţea rău. Fusese o zi lungă, într-adevăr. Nici măcar nu luasem prânzul, doar - doar om ajunge la muzee să apucăm să vedem şi noi ceva din Londra, nu doar standurile de la World Travel Market. Ea m-a adus, fără să ştie, fără să bănuiesc, într-un loc în care abia aştept să mă întorc. Din tot muzeul acela incredibil, pentru care ar trebui să stai o lună sau două la Londra - Londra Ei -, din tot acel muzeu mi-a rămas acel sentiment de stupidă fericire şi uimire, de a vedea între zeci, literalmente zeci de minunăţii create de om, pentru om, din zeci de nume grele ale fotografiei atârnate pe simeze, am rămas în suflet doar cu acel sentiment de fi întâlnit o imagine, o fotografie pe care o visam: "In spatele garii St. Lazare" a lui Henri Cartier-Bresson.

Foştii colegi de la Grand Hotel Traian, dar mai ales noii colegi de la Travis ştiu că m-am întors de la World Trade Market cu o idee fixă legată de folosirea codurilor QR în materialele promoţionale. 

Recunosc, primul produs autohton la care am observat QR code implementat au fost sucurile Naive, ale lui Vali Tătar. Ştiu că mă uitam trăznit la un coleg de la Traian care avea un Android cum îşi descarcă direct cartea de vizită a lui Vali de pe un print. Deja beculeţele mi se aprinseseră...

Pe vremea aceea încă nu aflasem că un Quic Response code poate înmagazina (oare ăsta o fi cuvântul potrivit) până la 4296 de caractere şi că "afară" totul era deja QR.

Apoi a venit deplasarea la Londra la World Travel Market 2011, unde QR-urile m-au şocat prin omniprezenţă şi prin utilitate. De la afişele Underground-ului londonez, până la imense billboard-uri la standul slovac pe care scria "In respect to the environment, you are kindly asked to download a copy of the brochure.", totul e tapetat cu coduri QR.

Motivul îl găseşti tot în afişajul stradal: un Iphone 4GS te costă 16 GBP lunar la abonament, adică două abonamente de o zi la metrou în Londra. Adică, mai nimic.