Above all,

Când eram mic, da' mic de tot, tovăşu' Ceauşescu s-a gândit că ar fi bine să plătească el tot ce-o fi de plătit pe-afară şi că ar putea să o facă şi plătind în carne. Nu în femei, ci carne de porc, vită, păsări şi de-ale gurii.

Aşa că mama se ducea în piaţă la noi la Caracal şi cumpăra porumbei. Pentru carne. Am mâncat cine ştie de câte ori probabil cea mai bună carne din câte există la noi, fără să vreau. Culmea crizei, mâncam o delicatesă din lipsă de carne comună.

Mai târziu aveam să îmi dau seama că la noi, în Oltenia, avem toţi columbofilia în sânge. La bloc sau la casă, toate rudele mele aveau sau au avut porumbei. Eu am avut la bloc, mai întâi la Caracal, în balcon, apoi la Sibiu, în jardinieră.

Peste drum de "blocul părintesc", un vecin avea şi el porumbei în balcon. Îmi aduc aminte că stătea la 3 şi erau al naibii de frumoşi. Vărul meu, la Târgu-Jiu, avea şi el damblaua asta, dar cel mai hotărât era vărul de Slatina.

De drag de Alexandrina Hristov am ieşit astăzi din bârlogul proaspăt dereticat pentru ajunge în prag de noapte la Dublin Pub, local cu reale posibilităţi de a deveni Mecca spectacolelor de teatru de cafenea, daca l-am muta la Sibiu, sau actorii sibieni la Iaşi.

Mi se zvărcoleşte şi acum sufletul când îmi aduc aminte cum e să o asculţi pe Alexandrina live, fără mare lucru între vocea ta şi suflet. Dacă boxa din dreapta nu ar fi zumzăit la înalte jumătate de concert, cred că aş fi zburat până acasă, în loc să pedalez.

Ascultam melodiile youtubate ale Alexandrinei cam de prin mai. Nu mai ştiu exact cine mi-a dezvăluit-o chiar înainte de a pleca de la Sibiu, dar dacă mi-aduc aminte, am ratat la mustaţă concertul ei de la Iaşi de la începutul verii pentru că încă nu prea ştiam eu să mă orientez în spaţiul de happening al oraşului.

De vreo săptămână, însă, şi datorita unui guru social media cu prezenţă glam şi cu o prestanţă personală de îţi taie mereu răsuflarea, despre care, după cum am scris, v-aţi dat seama singuri că nu poate fi decât femeie, inteligentă şi blondă, am trăit un crescendo în a dori să ajung la concert în week-end-ul ăsta de mi-aş fi dat şi ultimii bani ca să ajung.

Clubul Presei. Bodeguţa asta din Iaşi (o spun cu căldură în suflet, un pic ghiduş, că aşa e şi locul) mă face să mă simt aproape ca în Art Cafe-ul de pe vremuri din Sibiu. Deşi nu există doi Vali Oltean în lume...

Ieri seară am ajuns incidental (există cuvântul ăsta?) în Clubul Presei, la concertul lui Mircea Vintilă. Ca un agent federal intrat într-un bar de negri, cam aşa eram eu la costum şi cravată, tocmai ieşit de Traian la gala de dans a celor de la Dance Energy.

În jurul meu, acea lume pestriţă de cafenea de care mi-este aşa de dor când mă gândesc la Sibiu, la Costin, Toni, Clau, Dani, Ioana, Bordi and the funky bunch de la Sibiu. Mi-am adus aminte de geaca mea de piele care a văzut atâtea baruri de rockeri la Sibiu, pe care mai toate prietenele mele doreau să mi-o arunce şi pe care, aşa jegoasă cum e, aş lua-o şi acum la o plimbare în oraş.

Între timp, eu am crescut, iar părul mi-a scăzut. Dacă aş scormoni prin arhiva foto de prin 2007, aş şoca vreo câţiva concitadini ieşeni.

Mi-a plăcut în Clubul Presei astăzi. La câţiva metri de mine un Nikon şuşotea grav şi sfidător cu o blondă voluptos de tânără. Îşi spuneau ceva de nişte ISO-uri, iar băieţii de la masă jinduiau din plin să îi ia locul japonezului.

Fumăraia nu ne oprea să simţim gustul vinului fiert, într-adevăr "Cel mai bun vin fiert"...din Iaşi, căruia nu i-am simţit vreun gust de expressor, cum se resimte prin alte locuri. Pe deasupra, mai e şi ieftin, aşa că, dragi prieteni sibieni, iată un nou motiv să încercăm să înlocuim Melange-ul cu o bodeguţă ieşeană.

Muzica lui Mircea Vintilă, îmbătrânit doar imagistic, sonor însă proaspăt ca o casetă cu "Cântece de bivuac" pe care o întorceam de pe faţa A pe faţa B de 5 ori pe zi în liceu, de o luau dracii. Lumea cânta cu voce tare alături de solist şi aşa se mai acoperea sonorizarea nu proastă, ci foarte proastă a localului. Am auzit un zvon că o a doua boxa e foarte eficientă...