Above all,

"Tomboy", în regia lui Celine Sciamma, un film nou - din 2011 -, proaspăt, care respiră actualitate. Tema este una provocatoare, dar la actualitate, mai ales într-o Românie care îşi caută încă normalitatea în atitudine faţă de identitatea de sex versus idenitatea de gen. Laure, o fetiţă de 10 ani doreşte să fie Michael, un băiat de 10 ani. Laure/ Michael se îndrăgosteşte de Lisa, uitând că jocul trebuie să ia sfârşit undeva, înainte de sfârşitul verii. "N-a trăit decât o vară", am putea spune parafrazând titlul lui Ekstrom, gândindu-ne la personajul lui Zoe Heran. Sau...oare Michael nu e totuşi prins într-un corp-închisoare?

 "Potiche" nu este un film de reţinut pe termen lung. Într-adevăr, descreţeşte frunţile, însă este ceea ce s-ar putea numi o "comedie uşoară", într-un stil cam prea american pentru combinaţia interesantă de staruri de pe ecran. Gerard Depardieu şi Catherine Deneuve merită nişte roluri mai puternice, pentru că, din păcate, filmul acesta nu le oferă decât cecul gras în urma încasărilor. 

 Sâmbătă, recunosc, am ajuns doar la ultimul film, însă alegerea a fost inspirată. "Des vraies mensonges", al lui Pierre Salvadori, ne-o readuce în atenţie pe Audrey Tautou ("Amelie"), care se încadrează perfect în această comedie de situaţie. Umorul simplu, firesc, te face să uiţi de situaţia exagerată care atrage restul întâmplărilor. Uiţi că "e trasă de păr" povestea, ceea ce înseamă că uiţi de griji, uiţi de tot ceea ce se întâmplă în afara sălii de "spectacole de cinema", cum se zicea pe vremuri. Revii la acel catharsis pe care ne-am obişnuit să îl regăsim numai la teatru în ultimii ani.

 Dacă e să fac o recomandare, dintre toate filmele văzute, de departe "Des vraies mensonges" este alegerea mea. 

 Şi mai e ceva. Poate cel mai important lucru e faptul că, în timp ce sala de cinema era plină de tineri care aşteptau fiecare scenă de film cu nerăbdare, în spate, la "Verve"(ar trebui să scriu cu accent, aşa cum pronunţau batjocoritor câţiva tineri spectatori), muzica urla, fără sens, pentru că nu era nimeni care să îşi închidă gândurile şi să danseze cu un pahar în mână fără a putea spune ceva, pentru că oricum, nimeni nu ar asculta. Nu conta...de ce să poată 250 de oameni să vadă un film bun, când zece piţipoance îşi mişcau nurii deja obosiţi prin faţa barului?

 Iaşiul meu de cafenea se ascunde prin sălile de cinema, prin centre culturale, prin biblioteci, seri de film, poezie sau cinema. Încep să îl regăsesc. Verve, Skye, Office - pe va las celor goi pe dinăuntru! Voi veni din când în când ca să nu uit de ce nu caut altceva!

Prefer Festivalul Filmului Francez!