Above all,

În seara aceasta îmi vine în minte un singur lucru, o singură idee, datorată unui tânăr artist fotograf, foarte sensibil la aceşti doi termeni.

Mă gândesc într-una cum era când spunea tata în vreo seara, „Azi facem poze!". Era vorba făcut poze pe bune, de stat în laborator, între tăvi cu chimicale, între lâmpi, simţind hârtia pe întuneric, să nu cumva să o expui.

Îmi aduc aminte şi acum cum număra tata secundele de expunere – aparatul rusesc nu avea cronometru – după ce, în prealabil făcea „crop" din riglele tăvii aparatului de proiecţie. Nu mai ştiu toţi termenii şi nici nu am chef să mă apuc să caut acum pe site-uri. Au trecut 20 de ani de cand nu am mai facut asta. E seara mea, îmi permit sa uit.

Îmi aduc aminte că locul meu era undeva în faţa tăvilor de soluţii, iar eu aveam privilegiul să mut dintr-o taviţă în alta hârtia fotografică expusă. Erau două-trei tăvi cu soluţii. Ştiu că era revelatorul şi mai era fixativul. Apoi spălamm hârtia în apă şi o lăsam la uscat.

Tata folosea hârtie Azo. Un prieten, Ellge, francez îndrăgostit de România şi de o româncă, mi-a spus că era cea mai bună hârtie din câte văzuse el ca fotograf cu expoziţii în spate, iubitor al lui Stettner şi Man Ray, prieten al lui Gheorghe Lazaroiu.

Nu cred că există pentru un copil minune mai mare ca cea de a vedea prin lumina roşie a camerei „obscure" cum se conturează, întâi câteva linii, încet, timide, de nu eşti sigur că e vedenie sau realitate, o faţă umană, o casă, un câine, două flori de câmp sau basculanta vecinului.

Eram mic, pe vremea aceea nu ştiam ce există „tranziţii" în video sau flash. Nu văzusem decât TVR alb-negru şi totuşi ştiam ce înseamnă „a developa" şi mirosul sticluţelor de la Azomureş. Ştiam că Zenit-ul tatei - un „E" pe care l-am demontat mai târziu în încercarea de a-i repara cortina care se făcuse franjuri după 20 de ani de furat suflete – costase cât un salariu şi de-asta se uita mama urât la el.

Mai ştiu acum, că mi-e dor de „argentique", cum spune Ellge. Mi-e dor de emoţia aşteptării developării, apoi a tirajului pe hârtie. Digitalul ne-a adus momentul, ne-a făcut să putem greşi. Pe vremuri, daca greşeai o dată, mai aveai doar 35 de încercări, în cel mai bun caz. Apoi aşteptai, aşa cum aştepţi o iubită în parc sau acasă seara.

Aştepţi şi speri să fie cum ţi-ai dorit, cum ai calculat că va fi. Visezi calculat în „argentique", nu tragi automat, priveşti, schimbi două setări, apoi tragi din nou. Până la urmă iese. Dacă nu...lightroom.

Mi-e dor să aştept să deschid un plic, dar cel mai dor mi-e să privesc hârtia în revelator. Mi-e dor de Ea, fotografia pe hârtie.