Above all,

Celei care minte

Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci -

Tot flori însângerate -

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lămâiţă

Si-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,

Bate miezul nopţii...

E ora când amanţii,-alt'dată,

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...

Deci vino,

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,

Înfinge-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevărul

Şi spune-mi:

Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa

Câţi au murit

Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată.

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi în priviri

Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

Şi-aşa tăcuţi -

Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Ca tot românul care nu e doar rocker ci mai ascultă şi altceva mai puţin negru, câteodată, am fost aruncat în Social Media prin Hi5, în 2006, când am muşcat şi eu o invitaţie de la un prieten, ca tot poporul care avea Yahoo pe vremea aia când încă Bianca Drăguşanu nu intrase în revizie.

Ingenuă cum era în 2006 piaţa socială înaintea de apariţia bronzatelor la bec cu teracotă în spate şi D&G scris peste tăietura crestată în turul pantalonilor, reţeaua asta blink-blink nu era chiar aşa de rea. Puteai să vezi ce tâmpenii a mai debitat fostul tău coleg de la Litere de la Sibiu după ultima lui despărţire cu cântec de petrecere, chiar de erai în Deva şi urma să te muţi după măritiş, la Baia Mare, fără să te stresseze vreun amărât de club de fiţuici care se nimerise să dea peste tine prin lista vreunei prietene a fratelui surorii iubitului tău din anul I de facultate.

Apoi au apărut mesajele..."Super Party vineri în", "Trimite-le prietenilor tăi...", "Te aşteptăm". Aşteptaţi-mă fraţilor!...

Şi pentru că ne-au aşteptat, au început cu tot felul de aplicaţii care mai de care mai "Farmville" - like, numai, numai ne-or lua banii. Mai stă cineva pe Hi5? Cineva fără teracotă şi D&G? Doar dacă nu cumva le e lene să se apuce sa dea search pe FB unor prieteni pe care chiar şi-i găsiseră în vremea când "toţi aveam cont".

Dar hai să vedem de ce a murit Hi5-ul la noi şi de ce încă ne place Facebook?

De ce îmi plac Liberalii?

Pentru că:

1.Gândesc liber, dar mai ales deoarece gândesc!

2. Datorită unor liberali, există România!

3. Sunt gentlemeni: ne mai călcăm profesional pe picioare, dar discutăm, reglăm, onorabil...Adică, pentru cine nu înţelege: au onoare!

Turişti în Iaşi? Pentru ce? Hai să nu ne mai amăgim singuri cu apa rece a frumoasei şi parfumatei istorii a "mirobolantei" foste capitală de principat! Din păcate, sau mai bine spus din fericire, turistul modern nu mai umblă de nebun ca să vadă "pietre", aşa cum al naibii de potrivit spunea mama când mă vedea pe mine, elev fiind, venind extraordinar de încântat acasă cu fotografiile, aproape de carte poştală, ale Stonehenge-ului. (Să nu mă înţelegeţi greşit, mama ştia ce văzusem eu, dar nu suporta să nu mă vadă şi pe mine "că am fost acolo!". Habar n-avea că puşlamaua îşi va arunca mereu banii pe aparate, pe obiective...)!

Acum o săptămână am moşit o logodnă. Mie se vor întoarce păcatele cândva când nu voi mai scăpa nici eu de însurătoare, aşa cum am făcut-o de trei ori până acum, ca prin urechile acului.

Pentru că sunt expert în „cerut" şi primit răspunsuri pozitive, astăzi vă voi povesti cam cum aş fi putut să o cer eu de nevăstuică pe Ea, anul acesta de Sfântul Valentin sau Dragobete sau de ziua ei, dar mai ales de primele două, că la a treia se-mplineşte.

Când eram mic, da' mic de tot, tovăşu' Ceauşescu s-a gândit că ar fi bine să plătească el tot ce-o fi de plătit pe-afară şi că ar putea să o facă şi plătind în carne. Nu în femei, ci carne de porc, vită, păsări şi de-ale gurii.

Aşa că mama se ducea în piaţă la noi la Caracal şi cumpăra porumbei. Pentru carne. Am mâncat cine ştie de câte ori probabil cea mai bună carne din câte există la noi, fără să vreau. Culmea crizei, mâncam o delicatesă din lipsă de carne comună.

Mai târziu aveam să îmi dau seama că la noi, în Oltenia, avem toţi columbofilia în sânge. La bloc sau la casă, toate rudele mele aveau sau au avut porumbei. Eu am avut la bloc, mai întâi la Caracal, în balcon, apoi la Sibiu, în jardinieră.

Peste drum de "blocul părintesc", un vecin avea şi el porumbei în balcon. Îmi aduc aminte că stătea la 3 şi erau al naibii de frumoşi. Vărul meu, la Târgu-Jiu, avea şi el damblaua asta, dar cel mai hotărât era vărul de Slatina.

După 6 decembrie parcă s-a spart conducta de evenimente mici, dar cu gust în Iaşi.

Din ce mă plângeam că nu am ce face şi ce vedea sau asculta în afară de spectacolele Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri" sau ale Operei Române, asezonate câteodată cu un concert de suflet în Clubul Presei – pe care, recunosc, l-am neglijat în ultima vreme...iată că astăzi nu ştiam încotro să mai fug după program. Aaaa...ce frumos sună, nu-i aşa? „După program"...

Ei bine, în timpul câştigat prin grija cuiva drag mie şi înainte şi după 14 noiembrie – un fel de 11 septembrie amoros (?) – urmat de un scurt război informaţional de ale cărui victorii mă bucur acum ca americanii în Irak – am început să descopăr că Iaşiul trăieşte, şi o face frumos.

La 18.00 eram la Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu, aşa cum îi promisesem acestui fierar care suflă în fiecare zi în foalele ţinerii de minte ale cuptorului străzii Lăpuşneanu. Îmi ţin mereu promisiunile, iar acum fac public încă una: atmosfera de astă seara de la dumneavoastră, domnule Grumăzescu, mă va ţine legat de glie de fiecare dată când veţi găzdui sau organiza evenimente!

Pe scurt, cele treizeci de minute pe care le-am petrecut astă seară în anticariat m-au făcut să mă simt prima oară ieşean. M-am simţit brusc, fără preambul, „de-al locului", deşi de fiecare dată venisem mai mult oficial, mereu dorind să rămân prieten. Locul emană linişte, firesc, o căldură a cărţii şi vorbelor scrie în ele şi ascultate de când stau ele pe rafturi.

29 de ani. I-am împlinit astăzi şi nu m-am simţit nici singur, nici îmbătrânit, aşa cum începusem să mă înec aseară în butoiul cu melancolie.

A venit şi Moşul chiar! Un Moş frumos, mai mult un elf pus pe năzbâtii care ascultă aceeaşi muzică pe care aş fi ascultat-o eu ca să mă motivez. Ba, pe deasupra, a ştiut să apară şi când era nevoie. Sincronizare? Probabil. Ce e sigur e că prietenii îţi apar în viaţă atunci când urmează să apreciezi mai mult ce înseamnă „necondiţionat", mai mult decât „recondiţionat".

Până la urmă şi Facebook-ul începe să devină util. Poate nu pentru vânzarea de produse sau a propriei imagini faţă de cei din jur - cred că Mark Zuckerberg încă nu îşi dă seama ce monstru a creat - ci pentru că, în modul cel mai surprinzător şi fără a fi nevoit să citim gargara celor din PD-L în ziare sau în preas online, putem să aflăm ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru.

 Aşa am aflat de Festivalul Filmului Francez, cu tâlc pus la cale sâmbătă 25 şi duminică 26 noiembrie, la Moldova Mall din Iaşi, de  către Centrul Cultural Francez Iaşi. Recunosc, mi-era dor să mă arunc într-o sală de cinema şi să plec de acolo buimac după o jumătate de zi, aşa cum făceam la Sibiu la ASTRA Film Festival în studenţie, când intram în cabina de traducere, nu pentru că m-ar fi ajutat cine ştie ce la cariera următoare, cât pentru că sorbeam fiecare cadru de documentar şi fiecare cuvânt auzit.

 Surpriza mi-a fost mare, ca de fiecare dată în ultimul timp când am început, în sfârşit, să descopăr şi eu Iaşiul din afara biroului de la Traian şi din exteriorul Fidelio v.8. O sală plină de tineri - mă simţeam uşor cam "aparte", îmbrăcat la costum pentru că nu ajunsesem să trec pe acasă după nişte întâlniri de la prânz. Urmau trei filme, toate cu epoleţi încărcaţi de premii şi recenzii foarte promiţătoare.