Above all,

E ora 1 noaptea. Încă nu îmi vine să cred că astăzi m-am aflat la câțiva metri și că am dialogat chiar cu una dintre primele și cele mai marcante imagini pe care le am din tinerețea mea de cinefil: Constantin Dinulescu.

Grație Clubului Antreprenorilor Liberali Iași și cu găzduirea mai mult decât cafegioaică a Atelierului de Bere din Iași (Da, acolo, vis-a-vis de Tribuna!) s-a întâmplat din nou astăzi, aici, în orașul celor șapte coline de vinuri pline, "Cafeneaua Liberală".

Marţi, 31 ianuarie 2012, va avea loc la Iaşi a doua întâlnire de „Cafenea liberală", cu participarea extraordinară a doi maeştri ai teatrului românesc, actorul Constantin Dinulescu şi regizorul Vasile Manta.

Marţi, 31 ianuarie 2012, începând cu ora 18.00, la "Atelierul de Bere" – vis-à-vis de Tribunal, Clubul Antreprenorilor Liberali Iaşi organizează a doua întâlnire a "Cafenelei liberale", de data aceasta cu doi invitaţi de marcă din lumea teatrului: maestrul Constantin Dinulescu – actor al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi regizorul Vasile Manta de la Teatrul Naţional Radiofonic.

Constantin Dinulescu s-a născut în anul 1933 la Alexandria. Între 1955 şi 1973 a activat la Iaşi, pe scena Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" în peste 10 spectacole, dar a colaborat în această perioadă şi cu Opera Naţională Iaşi.

La invitaţia directorului de atunci al Teatrului Naţional Bucureşti, Radu Beligan, Constantin Dinulescu pleacă din Iaşi la Bucureşti, unde va juca în zeci de spectacole memorabile şi unde va începe o carieră de success în cinematografie, cu numeroase filme din care amintim doar "Cuibul Salamandrelor", regia Mircea Drăgan sau "Misterele Bucureştilor", regia Doru Năstase.

Regizorul Vasile Manta este unul dintre cei mai titraţi regizori ai Teatrului Radiofonic Naţional, având la active peste 80 de spectacole regizate cu unele dintre cele mai mari nume ale scenei româneşti.

„Cafeneaua liberală" este un proiect al Clubului Antreprenorilor Liberali Iaşi – CALIS, format din manageri, întreprinzători, consultanţi, experţi cu experienţă în domeniul economic şi care urmăreşte să promoveze ideile liberale şi programele PNL cu referire la mediul economic, în rândul cetăţenilor şi cu precădere în cel al oamenilor de afaceri.

E Ajunul Crăciunului! E primul, chiar primul ajun pe care îl petrec singur, dacă e să ne luăm după proximitatea fizică. E primul meu Crăciun la Iaşi.

Mă scuzaţi, era să uit motanelul pe care l-am adoptat ieri de la Asociaţia Max Dogs, după cum îmi promisesem că voi face ca gest caritabil de Crăciun anul acesta, no matter what...or who. Guess Who.

Scenariile pe care le aveam inconştient planificate pentru Crăciunul acesta au fost date complet peste cap de aventura lui 2011. Trebuia să fie un prim Crăciun la Târgu-Neamţ. Pas. Apoi, unul la Roman. Passo doble pe contratimp cu Ea din timpul unei alte aventuri ce mi-a plăcut şi pe care am respirat-o prin fiecare por, mult prea mult pentru a spune că a fost un simplu job, Traianul. Acum, Moş Crăciun al meu e pe stil vechi. Interesantă sincronizarea, nu-i aşa?

Sâmbătă, 10 decembrie. La 18.25 ajung în faţa teatrului „Luceafărul", la graniţa viitorui centru al Iaşiului, şi încep să îmi caut colegii din CALIS. Urma să ne întâlnim pentru a intra „grupir" la Gala Regională „Zece pentru România". Mă dezmeticesc după ce îmi dau seama că ceilalţi au intrat, las parpalacul la garderobă şi intru.

Cravata şi costumul meu se simţeau foarte bine în mediu „grey suite" al sălii pe care o descopeream pentru înâia oară. (Simt nevoia mereu să descriu sălile: defect profesional de când lucram în teatru.) Îmi gasesc locşorul, care, culmea, îmi gâdila foarte bine dorinţa de a face fotografii. Presimţeam că o mare parte a evenimentului va fi o periere acută a autorităţilor locale şi aşa a fost. Nu voi intra în detalii legate de cine ce premiu a luat, penru că asta o puteţi găsi pe site-ul Realitatea TV – aia din sediul nou -.

Ce m-a marcat aseară: Florin Piersic – la 76 de ani fără câteva zile, are aceeaşi energie şi prezenţă de scenă pe care o vedeam mereu la televizor sau în filme, de parcă nici acum nu îmi vine să cred că au trecut 16 ani de când îl vedeam la televizor felicitat la împlinirea a 60 de ani de către Ion Iliescu.

Melania Medeleanu – dragoste la prima vizionare. Da, cred că este genul de om de care m-aş putea îndrăgosti ireversibil. Prestanţă, eleganţă, inteligenţă şi o forţă care contrabalansau pe scenă prezenţa lui Mihai Tatulici şi a marelui Piersic.

În seara aceasta nu doream să scriu. Trec prin nişte momente melancolic-dificile din punct de vedere sentimental-siropos. V-aţi dat seama ca e o Ea. Ştiţi şi cine e, cei care citiţi tag-uri. La fel de bine, vă daţi seama ca acest blog este în primul rând spaţiul meu public-privat, aşa cum cred eu că este si Facebook-ul.

Veţi râde, poate, când veţi citi că am dorit să îmi închid contul personal de FB atunci când am aflat că „prieteni" ai Ei îşi dădeau cu părerea despre rolul meu în viaţa omului de lângă mine. Din păcate, vina pentru neclarificarea situaţiei mele publice faţă de Ea, nu îmi aparţine. Scriu, „din păcate", pentru că nu am putut face nimic şi pentru că, deşi aveam dreptatea omului o idee mai experimentat în viaţă, am rămas până la urmă cu dreptatea. Câteodată urăsc să am dreptate.

Stau şi ascult „Home" al lui Michael Buble de o ora, în continuu. Ştiu că s-ar putea să ameţesc la un moment dat din cauza asta. Am mai păţit-o. Ştiu totuşi, că scrisul îmi face bine, iar faptul că public, în public, e un act de asumare a ceea ce sunt, simt, respir.

Aşa că trec, acest entry, în „Poezia serii", ca scurtă şi firavă expresie a unui eu-liric uşor ameţit de cotidianul Iaşiului dinainte de 1 Decembrie 2011, după două săptămâni epuizante, dar fascinante de readaptare la viaţa fără Ea sau întru Ea. O Ea a căutării, pe care încă nu ştiu dacă am întâlnit-o. Ea ştie mai bine.

Gata siropurile, să trecem la lucruri serioase. Oprim muzica! Realmente, repetarea unei melodii pentru o perioada de timp duce la halucinaţii (mă refer la ore...) şi este chiar o formă de tortură. De-asta nu sfătuiesc pe nimeni să adoarmă cu o melodie pusă pe repeat!

Bineînţeles, în cazul torturii se folosesc sunete, nu Michael Buble.

Alexandra Dana Ivan, Iasi, Romania