Above all,

Double Tree by Hilton. Deja auzisem de prea multe ori numele acesta ca să nu merg să văd unul din cele româneşti. Şi iată că am făcut-o la cel din Bucureşti. Primirea: ca acasă! Sales Manager e Daniela Lazăr, singurul om de care mă tem în vreo negociere de hotel! Singurul, pentru că ştie ce face şi o face bine!

Unul din avantajele de a fi lucrat în Golden Tulip Ana Tower Sibiu este că vei găsi în multe locuri din ţară foşti colegi de companie: de la Binder Bubi Sighişoara până la Ramada Sibiu sau Cheile Cibinului, cam peste tot e câte un fost tulipist bine înfipt. Cam peste tot unde se face hotelărie de calitate. Parcă ar fi un fel de etapă obligatorie. Despre motivele rulajului de personal, prefer să nu mă pronunţ. O fac alţii, şi de cele mai multe ori neinformat!

Acasă, abia ajuns după 7 ore de tren de la Bucureşti la Iaşi. Săptămâna viitoare, cred, că voi rămâne şi eu în week-end în Iaşi. Primul după şase săptămâni fantastice! Da, recunosc, sunt workoholic!

Ascult Buble, care zice ceva că "wants to make love to you tonight" şi mă gândesc că luni seara eram în "Pardon Cafe", în acasă-ul Sibiu. Pisica mea stoică se tolăneşte în braţele mele, după ce, cu greu am căzut cu ea la pace să îmi eliberezeze mouse-ul despre care s-a prins ea că are ceva de a face cu dreptunghiul ăsta la care privesc mereu seara, de bleg.

Am ajuns miercuri seara în Iaşi, joi am plecat cu trenul de noapte, cu mici peripeţii, spre Bucureşti. De mult nu am mai văzut atât de multă bucurie în privirea unei femei, ca atunci când m-a văzut colega mea Ana în tren, cu o gară mai târziu decât planificasem. Noroc că Nicolina International Railway Station of Iashington e uşor de găsit când ai un taximetrist şi un Logan cu 80 CP care bate la viteză o locomotivă de 1200 CP.

În sfârşit, am fost la MICE PRO 2012. Prima ediţie. Nebunia lui Vali Constantin va creşte frumos. A înţeles că pentru un eveniment la care vrei să atragi numele, trebuie să aduci mai întâi numele. Timid, dar sigur, prin claritatea organizării, prin modul în care au fost punctate elementele esenţiale ale unui astfel de eveniment, evenimentul are viitor. Neîncrederea de care am dat dovadă cam toţi din branşă, inclusiv eu, a dăunat primei ediţii. Păcat.

E nevoie de evenimentul acesta. E nevoie să nu ne înghesuim la Romexpo cu toate "senioarele" care colecţionează maculatură pentru pus pe etajerele din casă. O spun urât, ce-i drept, pentru că am avut impresia asta faţă de o mare parte din publicul de la Târgul de Turism al României. În 2013 la Istanbul ne vom învăţa toţi lecţiile, iar efortul lui Vali de anul acesta îşi va vedea rezultatele.

Am întâlnit oameni interesanţi acolo, dar despre asta şi despre ce am învăţat la MICE PRO, mâine seară. Astăzi, am de gând să aberez un pic. E primăvară, nu-i aşa?

E primăvară şi în Bucureşti, iar un traseu integral cu tramvaiul 41 de la Piaţa Presei Libere + restul cu 47-le până la Piaţa Unirii te aruncă brusc la pământ, te loveşte cu capul de caldarâm şi-l auzi trosnind a "asta-i U.E.?"!

Mizerie, mirosuri balcanice - de care sigur mi s-ar face dor odată plecat din România - vânzători de brichete, şosete şi şerveţele umede mai bronzaţi decât mine, iar eu nu sunt tocmai cel mai blond, butoaie de varză roşii - ce-i drept goale. Blocuri gri, stadionul Steaua, pasajul Basarab, podul Grant. Un husky superb în tramvai în Crângaşi. Un gest tandru faţă de el trădat de stăpâna tânără.

Trec în plimbare pe lângă A.S.E. Mă uit la faimoasa bilă şi îmi amintesc zâmbind de cineva din Iaşi. Cineva de pe Ciurchi, blocul "nou". Încerc să rămân "cool" şi trec mai departe. Lipscani, căldură, zâmbetul colegei când îi fac poze cu mascota celor de la Guinness. Cafea în The Gin Factory. Doar cafea de data aceasta. Poveşti despre bebeluşi de 2* 350ml, nopţi lungi şi Paulaner. Doar poveşti. "Pasajul Latin", Cocor, discuţii despre rochii şi ce înseamnă DIN - ul de la dresuri. Aveam şi eu o curiozitate. Seara, "Carul cu bere". Tot din vina lui Vali Constantin. O vină mare şi frumoasă. M.I.C.E. tot ospitalitate se numeşte, nu-i aşa?

Am reîntâlnit-o şi pe Ioana de la Central Plaza, despre care am scris aici. Îmi menţin poziţia faţă de hotel şi faţă de zâmbetul ei, dar trebuie să completez, a propos de remarca Anei Budu, undeva printre standuri la TTR: părerea mea legată de Central Plaza şi atitudinea mea va rămâne aceeaşi, indiferent de cât de fermecător, tachinant sau doar diplomat va fi zâmbetul Ioanei. Suntem întâi oameni, dar mai ales suntem profesionişti. Unii ceva mai relaxaţi, ce-i drept. Scriu acum un mesaj.

Mâine voi scrie despre Hotel Internaţional, Double Tree by Hilton şi Pullman.

Cât despre Ana Budu, şi ea are un zâmbet fermecător (o fi ceva cu numele acesta...), iar locaţia ei de acum de la Suceava pare să promită un articol de blog interesant, mai ales că ştim toţi că pe operaţional puţină lume o întrece pe Ana în ţară.

Noapte bună, tuturor, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!

Ce frumos arde focul tău

Iustin Panţa

„După ce am mai pus cîteva lemne pe focul din sobă,

Ce frumos arde focul tău, a spus ea.

Am stat un timp şi-am vorbit despre lucruri simple.

Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău,

tonul vocii, gestul sapienţial

şi blînd al capului, mai ales

pronumele «tău» –

toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea

adîncă a lucrurilor;

iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată

Este scena care a provocat peste alte cîteva săptămîni întîmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele – maşinuţe electrice, cutia cu manetă, caruselul – o femeie frumoasă din metal, cu mîinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuţele unde se aşază copiii ca să fie rotiţi în cercuri suitoare/ coborîtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizînd-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă să te privească în ăst timp

întîmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu

de la marginea oraşului

cînd o pană de curent ne-a lăsat în întuneric,

singuri, în camera strîmtă.

Nu aveam la îndemînă decît jarul ţigării şi brusc am

simţit nevoia să-i văd faţa.

Şi atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului –

figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape

inexistente ale ţigării,

doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,

Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera

din cartierul de la marginea oraşului,

era replica mea la Ce frumos arde focul tău".

Cele trei zile din viaţa de organizator de evenimente despre care vă voi povesti sunt de fapt patru. Nu e ca la cei trei evenghelişti, ci pur şi simplu prima zi înseamnă de fapt două zile fără pauză.

Joi spre vineri nu am dormit. Week-end-ul acesta am două evenimente care se desfăşoară în paralel, ambele cu clienţi foarte importanţi pe care îi veţi afla la momentul potrivit, pe cale oficială.

14 februarie la Iaşi. M-am trezit un pic cu faţa la cearşaf. Un pic mai mult. O fi fost de la încărcarea pe care o resimţeam asupra zilei de azi ca sarcini de serviciu? Probabil. O fi fost pentru că până la urmă, cine se completează, se completează şi când nu vor să facă asta şi încă resimţi stările proaste ale cuiva apropiat de departe? Posibil.

Acum doi ani, de Sfântul Valentin eram undeva la Deva, serbând Anul Nou Chinezesc, învăţând cu vârf şi îndesat ce înseamnă "Gambei", dar mai ales ce înseamnă ospitalitate, respect şi prietenie. Într-un fel sau altul, eram şi la lucru, pentru că cei cărora le eram oaspete, conducerea fabricii DHS din Deva, puteau, şi ar fi trebuit să fie sponsori puternici ai Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Într-un fel, au fost.

Turişti în Iaşi? Pentru ce? Hai să nu ne mai amăgim singuri cu apa rece a frumoasei şi parfumatei istorii a "mirobolantei" foste capitală de principat! Din păcate, sau mai bine spus din fericire, turistul modern nu mai umblă de nebun ca să vadă "pietre", aşa cum al naibii de potrivit spunea mama când mă vedea pe mine, elev fiind, venind extraordinar de încântat acasă cu fotografiile, aproape de carte poştală, ale Stonehenge-ului. (Să nu mă înţelegeţi greşit, mama ştia ce văzusem eu, dar nu suporta să nu mă vadă şi pe mine "că am fost acolo!". Habar n-avea că puşlamaua îşi va arunca mereu banii pe aparate, pe obiective...)!

Searâ de ianuarie. Undeva la Sibiu, un tânăr, multe prea tânăr ofiţer nedumerit de prietenii pe care trebuia să şi-i găsească, facă, reamintească, sau poate ei de el, pleacă, sub braţ având o carte de istorie, cu titlul acum uitat, în Art Cafe. Era acel Art Cafe, de pe Filarmonicii, de sub Filarmonica...de atunci. Intră în bodega cu pereţii îmbâcsiţi de fum, miros de bere şi de amintirile lui din liceu şi ale altora de oricând. Singur...nu mai cunoştea pe nimeni decât pe barmaniţa de ocazie cu părul creţ şi cu aluniţă pe obraz.

Tânărul era îmbrăcat în geaca lui gri de piele întoarsă, roasă la mâneci pe care mama încercase de mai multe ori să i-o arunce - ţinea la haina asta ponosită şi chiar se potrivea cu mediul în care trebuia să revină după mulţi ani. Îi era dragă haina asta, pentru că simţea că nu se ascunde, nu minte ochii lumii în ea, ci lumea se înveleşte în jurul lui, de parcă ar fi a lui. Haina asta uşor jerpelită, gând rebel, sau poate tembel, era libertatea lui de zi cu zi.

Sfârşit de an în Moldova, căreia îi declar că o iubesc, în scris, fie ca e dincoace sau dincolo de Prut, pentru faptul că are personalitate, volum, o bucătărie incredibilă şi mai ales curaj. Nu mai vorbesc de femei frumoase şi cele mai multe inteligente. (Aici a vorbit sechela din mine...)

Sfârşitul de an însemnat mici revelaţii, uşoare căderi, ridicări "tot mai sus". Începând cu un deces în familia unui prieten, "prilej" cu care am vizitat şi eu Sfinţii Petru şi Pavel şi am dat trăit o scenă demnă de "Twilight Zone". Treceam cu cortegiul funerar pe aleile cimitirului şi zăresc o cruce de marmură albă, undeva pe dreapta. Citesc: "PĂTRU". Zâmbesc, ironic: ". Apoi, gluma se îngroaşă: "Gheorghe Pătru, Gheorghe Maria"! Naşpa..."Coincidenţă, îmi spun, încercând să îmi păstrez starea de spirit...funerară. Ne apropiem: "col. (r) Gheorghe Pătru". Deja era prea mult. Nu mi-am revenit încă foarte bine, aşa că scriu despre asta, poate trece. Ce e prea mult, e prea mult! Măcar, vorba unui prieten drag, anul morţii era în alb pentru amândoi. Ştiu că ai mei nu vor fi pe aceeaşi cruce, dar totuşi...Da, acestea sunt numele părinţilor mei, iar tatăl meu, pe unde o fi el acum, e colonel în rezervă.

Fug din Iaşi până pe 1 Ianuarie. După cum ar spune un prieten foarte drag de la Sibiu: "Te doare la bască!". Sincer, chiar o să mă doară, pentru că a fost un an frumos, cu peripeţii, multe, întortocheate ca Transfăgărăşanul şi picante ca salsa mexicană.

Pe cât de mult îmi doream să ajung de Revelion, şi nu doar, la Sibiu, pe atât de tare mi-am dat seama astă-seară că iubesc Iaşiul mai mult decât mi-aş fi închipuit! Am stat şi am privit Traianul şi chiar mi-a plăcut proiecţia, deşi am văzut atâtea la Sibiu. Nu e cine ştie ce, dar e într-un fel parte din mine ce se întâmplă pe faţa aceea din Piaţa Unirii. Mi-era drag să îi privesc pe tineri cum îşi fac fotografii cu omul de zăpadă din aceeaşi piaţă şi am făcut un drum scurt pe Lăpuşneanu până la Galeriile Anticariat ale domnului Grumăzescu. Era târziu, şi deşi ştiu că s-ar fi bucurat de oaspeţi, nu am îndrăznit să mai intru. Promit să o fac anul viitor.

Se împlinesc exact 8 luni de când am venit în Iaşi pe 1 Ianuarie. Am venit cu drag, cu încredere şi mă bucur de fiecare secundă şi fiecare gest, idee, pe care le-am avut de atunci. Nu regret nimic. Aş face totul la fel şi a doua oară, pentru că mereu voi crede în acelaşi deznodământ. Eu voi crede.

Stăteam astă seară în faţa Traianului şi mi-am adus aminte cum am trecut în 2002 prin faţa lui, ieşind din pasaj, cu mama, şi cum îmi părea rău că nu pot intra, chiar dacă arăta execrabil atunci. Îmi doream atât de mult să intru în clădirea aia. Uite că s-a întâmplat. Câteodată mă tem de dorinţele mele. Mi se cam întâmplă, dar nu neapărat când ar fi bine. Oare ce îmi doresc acum? Oare ce nu s-a încheiat, închis anul acesta în viaţa mea?

Corydon

Radu Stanca

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,

Pe străzile pline când ies n-am pereche,

Atât de graţios port inelu-n ureche

Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.