Above all,

Searâ de ianuarie. Undeva la Sibiu, un tânăr, multe prea tânăr ofiţer nedumerit de prietenii pe care trebuia să şi-i găsească, facă, reamintească, sau poate ei de el, pleacă, sub braţ având o carte de istorie, cu titlul acum uitat, în Art Cafe. Era acel Art Cafe, de pe Filarmonicii, de sub Filarmonica...de atunci. Intră în bodega cu pereţii îmbâcsiţi de fum, miros de bere şi de amintirile lui din liceu şi ale altora de oricând. Singur...nu mai cunoştea pe nimeni decât pe barmaniţa de ocazie cu părul creţ şi cu aluniţă pe obraz.

Tânărul era îmbrăcat în geaca lui gri de piele întoarsă, roasă la mâneci pe care mama încercase de mai multe ori să i-o arunce - ţinea la haina asta ponosită şi chiar se potrivea cu mediul în care trebuia să revină după mulţi ani. Îi era dragă haina asta, pentru că simţea că nu se ascunde, nu minte ochii lumii în ea, ci lumea se înveleşte în jurul lui, de parcă ar fi a lui. Haina asta uşor jerpelită, gând rebel, sau poate tembel, era libertatea lui de zi cu zi.

Clubul Presei. Bodeguţa asta din Iaşi (o spun cu căldură în suflet, un pic ghiduş, că aşa e şi locul) mă face să mă simt aproape ca în Art Cafe-ul de pe vremuri din Sibiu. Deşi nu există doi Vali Oltean în lume...

Ieri seară am ajuns incidental (există cuvântul ăsta?) în Clubul Presei, la concertul lui Mircea Vintilă. Ca un agent federal intrat într-un bar de negri, cam aşa eram eu la costum şi cravată, tocmai ieşit de Traian la gala de dans a celor de la Dance Energy.

În jurul meu, acea lume pestriţă de cafenea de care mi-este aşa de dor când mă gândesc la Sibiu, la Costin, Toni, Clau, Dani, Ioana, Bordi and the funky bunch de la Sibiu. Mi-am adus aminte de geaca mea de piele care a văzut atâtea baruri de rockeri la Sibiu, pe care mai toate prietenele mele doreau să mi-o arunce şi pe care, aşa jegoasă cum e, aş lua-o şi acum la o plimbare în oraş.

Între timp, eu am crescut, iar părul mi-a scăzut. Dacă aş scormoni prin arhiva foto de prin 2007, aş şoca vreo câţiva concitadini ieşeni.

Mi-a plăcut în Clubul Presei astăzi. La câţiva metri de mine un Nikon şuşotea grav şi sfidător cu o blondă voluptos de tânără. Îşi spuneau ceva de nişte ISO-uri, iar băieţii de la masă jinduiau din plin să îi ia locul japonezului.

Fumăraia nu ne oprea să simţim gustul vinului fiert, într-adevăr "Cel mai bun vin fiert"...din Iaşi, căruia nu i-am simţit vreun gust de expressor, cum se resimte prin alte locuri. Pe deasupra, mai e şi ieftin, aşa că, dragi prieteni sibieni, iată un nou motiv să încercăm să înlocuim Melange-ul cu o bodeguţă ieşeană.

Muzica lui Mircea Vintilă, îmbătrânit doar imagistic, sonor însă proaspăt ca o casetă cu "Cântece de bivuac" pe care o întorceam de pe faţa A pe faţa B de 5 ori pe zi în liceu, de o luau dracii. Lumea cânta cu voce tare alături de solist şi aşa se mai acoperea sonorizarea nu proastă, ci foarte proastă a localului. Am auzit un zvon că o a doua boxa e foarte eficientă...

Seara de vineri. În mod normal ar trebui să fiu rupt de melancolie şi de o tristeţe de nedescris datorită....aaaa...whatever...ştiţi voi mai bine. 

Încep să mă uit mai uşor la nişte fotografii care trebuie să rămână doar în mintea mea şi a celor care au fost acolo. 

Ascult Michael Buble "I wanna go home" şi scriu pe blog după ce aproape am finalizat o săptămână a nabii de interesantă, cu un succes planificat, dar nedorit de P.R. - în fapt, o lecţie însemnând respectul pentru un om şi pentru experienţa lui de viaţă sau profesională, nu pentru o funcţie sau un avantaj pe care ţi-l aduce.

Mi-e dor de Sibiu, dar mi-e dor de nişte momente pe care le-am trăit în ultimele luni prin ţară sau afară. Mi-e dor de Londra, unde am aflat ce înseamnă să ai viaţă după program şi cine sunt Sheldon sau Dexter, mi-e dor de liniştea de la Putna şi de "Les Valses de Vienne" care cantau sub balconul unei pensiuni. Mi-e cel mai tare dor, totuşi de casa mea, de Sibiu.