Above all,

„Cuvintele mi se pare că se aşează anapoda în seara asta!". Într-adevăr, cuvintele i se aşezau atât de anapoda în primele minute încât a spus „să încep de la-nceput". De teamă să nu fie nevoite să iasă aşa, de capul lor, provocate de vreo privire aşa drăcos de roşie cum îi erau ochii de la oboseală, puse cuvintele în careu timp de două acte de operă şi le făcu instrucţie:

„Unde vă credeţi? O fi week-end, dar dacă voi nu vă vedeţi de treabă, o să se vadă că am trac aşa cum nu mi s-a mai întâmplat din liceu! Hai, alinierea! Colonel Gândul, ai ordin de la mine să îi faci pe aştia din trupă să mărşăluiască la pas, după ordinele tale, până s-o termina actul II, că altfel e groasă! Maior Mimică, revino-ţi! Te înţeleg că realitatea e mai frumoasă decât pixelul iar vocea te gâdilă, dar un pic de prestanţă! Nu mai râde aşa ca un copil care primeşte bilete la circ!"

Consiliul de război pare să îşi facă datoria. Încetul cu încetul, se aştern un pic planurile, se fac nişte calcule. Aceeaşi întrebare, mereu, mereu, mereu: „Dar, cine sunt eu?".

„Tu eşti prietenii tăi!", îi răspunse Departamentul Filozofic. „Toţi prietenii tăi! şi cei de sus şi cei de jos, şi mai de dreapta sau foarte dreapta, şi de stânga. Tu eşti prietenii tăi din teatru, din hotel, de pretutindei, chiar dacă ei nu ştiu că îţi sunt prieteni câteodată."

Dar, iată că veni şi pauza. „Atenţiune, poziţii defensive, că nu ne-am repus în formaţie!"

Pentru prima oară în viaţă era fâstâcit de întrebarea „Dar tu de ce nu ai permis de conducere şi ai maşină?" . Cum să îi spună că fusese logodit de trei ori şi că s-a spus despre el că „se îndrăgosteşte şi de o frunză!" „Depinde ce acoperă frunza!", mai glumea el uneori.

Al naiba context să ţi se pună întrebări şi să începi să povesteşti despre tine: operă despre Don Juan cu livret scris parţial de Casanova, dar mai ales cineva care nu ştie cum e să fii respins decât o dată şi căreia îi doreşti să nu ştie ce înseamnă să îţi rescrii viaţa de la o pagină albă de mult prea multe ori, câteodată mai mult din vina ta, alteori mai mult din vina ei, dar întotdeauana din culpă bilaterală.

Dar iată că nenorocitele acelea de cuvinte care ieşeau anapoda la început datorită zăpăcelii, se ordonară şi îi dădură voie să fie un pic mai...el, la final de seară, mai calm, mai puţin oltean, o idee mai matur, o idee mai citeţ.

Da, şi de data aceasta e corect cuvântul„datorită". E o zăpăceală ce se naşte din bine. Acum îşi aducea aminte de Cioran şi de spusele lui cum că „simţi că trăieşti doar când eşti bolnav", sau ceva de genul acesta.

„Simţi că trăieşti când un pic de viitor, fie el şi gândul unei întâlniri ce o vei avea, sau nu, mai pe seară, te zăpăceşte!"

Şi astfel, îşi puse pălăria pe cap şi se gândi tot drumul spre casă, ce ar mai fi putut scrie. Poate, o va face, cândva.