Above all,

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orlogiul să sune ­ un greier amorţit ­

Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele ­

Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;

Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin şirul lor ce sună, orlogiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune ­

La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­

Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

Şi glasul ei e cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează ­

Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

II

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,

Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,

Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,

Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,

Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag ­

În visele din somnu-mi s-adun şi se îmbină,

Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană

S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,

Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,

Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său ­

Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,

Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,

Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,

Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,

Că stelele din ceruri se scutură şi ning ­

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng

Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte,

Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.

Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.

Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,

Copacii se cutremur în frunţile de stânci,

Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă

Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­

Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,

În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

Ea vine şi pe sânu-mi când dulce ea se lasă

În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,

Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,

Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,

Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă

Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,

Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât

Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise

Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;

În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,

O lume e de visuri, o lume de senin;

Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse

Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin ­

Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte

Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

În vis mă arde soare şi cerul e văpaie,

Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,

Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie

Reflectă-n ele ţărmii ­ se-ntunecă, se şterg...

În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie

Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­

Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută ­

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.