Above all,

Curtezana

Rainer Maria Rilke

Soarele venetian în par mi-aseaza

aur din alchimii desavîrsite.

Sprîncenele înalt mi-s arcuite,

asemeni puntilor usoare si te

duc spre pericolul ce mut vegheaza,

al ochilor pe-ascuns calatorind,

peste canale, care mari cuprind

si din albastrul valurilor prind.

Cine ma vede, îmi invidiaza

si cîinele, pe care cîteodata

în pauze, languros, mi se aseaza

mîna, de scrum neatinsa, inelata.

Toti craii plini de vise care vin,

de gura mea sfîrsesc ca de venin

Ora 8 şi jumătate dimineaţa. De data asta nu mă mai simt ca o scândură. Sunt o scândură. Începem să ne trezim uşor, uşor. „Noaptea trecută a cântat Brenciu?”, îmi spun în gând? Da, iar poza de sus spune totul.

Micul dejun. Ora 9. Lume multă şi vioaie pentru cât de târziu s-a adormit. Dacă s-a adormit. Cafea. Două cafele. Mărunţişuri de rezolvat. Stabilesc cu recepţia cum facem cu check-out-ul, primesc lista finală de cazare. E lungă: voi avea ce verifica pe drum şi mâine la facturare. Dar ce credeaţi, că nu merg luni la serviciu să finalizez acţiunea?

Sâmbătă, 7.30 dimineaţa. Băieţii încep să se trezească. Deschid şi eu ochii. Pusesem ceasul să sune la 8, dar oricum nu voi mai putea dormi. Încerc să mă ridic. Simt o durere cruntă de spate, din cauză că am dormit neîntors, „ca o scândură". Îmi fac curaj şi fug la duş. Unul fierbinte.

„La naiba, trebuie să mă bărbieresc azi!". În mod normal, în week-end o las mai moale cu fandoselile. Cum spune şi un banc: „Ce înseamnă week-end-ul pentru un om de marketing? Răspuns: zilele în care mergi fără cravată la serviciu."

Ce frumos arde focul tău

Iustin Panţa

„După ce am mai pus cîteva lemne pe focul din sobă,

Ce frumos arde focul tău, a spus ea.

Am stat un timp şi-am vorbit despre lucruri simple.

Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău,

tonul vocii, gestul sapienţial

şi blînd al capului, mai ales

pronumele «tău» –

toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea

adîncă a lucrurilor;

iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată

Este scena care a provocat peste alte cîteva săptămîni întîmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele – maşinuţe electrice, cutia cu manetă, caruselul – o femeie frumoasă din metal, cu mîinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuţele unde se aşază copiii ca să fie rotiţi în cercuri suitoare/ coborîtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizînd-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă să te privească în ăst timp

întîmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu

de la marginea oraşului

cînd o pană de curent ne-a lăsat în întuneric,

singuri, în camera strîmtă.

Nu aveam la îndemînă decît jarul ţigării şi brusc am

simţit nevoia să-i văd faţa.

Şi atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului –

figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape

inexistente ale ţigării,

doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,

Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera

din cartierul de la marginea oraşului,

era replica mea la Ce frumos arde focul tău".

Cele trei zile din viaţa de organizator de evenimente despre care vă voi povesti sunt de fapt patru. Nu e ca la cei trei evenghelişti, ci pur şi simplu prima zi înseamnă de fapt două zile fără pauză.

Joi spre vineri nu am dormit. Week-end-ul acesta am două evenimente care se desfăşoară în paralel, ambele cu clienţi foarte importanţi pe care îi veţi afla la momentul potrivit, pe cale oficială.

Searâ de ianuarie. Undeva la Sibiu, un tânăr, multe prea tânăr ofiţer nedumerit de prietenii pe care trebuia să şi-i găsească, facă, reamintească, sau poate ei de el, pleacă, sub braţ având o carte de istorie, cu titlul acum uitat, în Art Cafe. Era acel Art Cafe, de pe Filarmonicii, de sub Filarmonica...de atunci. Intră în bodega cu pereţii îmbâcsiţi de fum, miros de bere şi de amintirile lui din liceu şi ale altora de oricând. Singur...nu mai cunoştea pe nimeni decât pe barmaniţa de ocazie cu părul creţ şi cu aluniţă pe obraz.

Tânărul era îmbrăcat în geaca lui gri de piele întoarsă, roasă la mâneci pe care mama încercase de mai multe ori să i-o arunce - ţinea la haina asta ponosită şi chiar se potrivea cu mediul în care trebuia să revină după mulţi ani. Îi era dragă haina asta, pentru că simţea că nu se ascunde, nu minte ochii lumii în ea, ci lumea se înveleşte în jurul lui, de parcă ar fi a lui. Haina asta uşor jerpelită, gând rebel, sau poate tembel, era libertatea lui de zi cu zi.

Sfârşit de an în Moldova, căreia îi declar că o iubesc, în scris, fie ca e dincoace sau dincolo de Prut, pentru faptul că are personalitate, volum, o bucătărie incredibilă şi mai ales curaj. Nu mai vorbesc de femei frumoase şi cele mai multe inteligente. (Aici a vorbit sechela din mine...)

Sfârşitul de an însemnat mici revelaţii, uşoare căderi, ridicări "tot mai sus". Începând cu un deces în familia unui prieten, "prilej" cu care am vizitat şi eu Sfinţii Petru şi Pavel şi am dat trăit o scenă demnă de "Twilight Zone". Treceam cu cortegiul funerar pe aleile cimitirului şi zăresc o cruce de marmură albă, undeva pe dreapta. Citesc: "PĂTRU". Zâmbesc, ironic: ". Apoi, gluma se îngroaşă: "Gheorghe Pătru, Gheorghe Maria"! Naşpa..."Coincidenţă, îmi spun, încercând să îmi păstrez starea de spirit...funerară. Ne apropiem: "col. (r) Gheorghe Pătru". Deja era prea mult. Nu mi-am revenit încă foarte bine, aşa că scriu despre asta, poate trece. Ce e prea mult, e prea mult! Măcar, vorba unui prieten drag, anul morţii era în alb pentru amândoi. Ştiu că ai mei nu vor fi pe aceeaşi cruce, dar totuşi...Da, acestea sunt numele părinţilor mei, iar tatăl meu, pe unde o fi el acum, e colonel în rezervă.

Adevărul încrustat în voce

Yunus Emre

în româneşte de Nicolae Ioana și Nevzat M. Yusuf

Sufletu-mi clocoteşte ca marea, trupul în mişcările caicului.

Mă sfârşesc între două mări și mă frâng.

Chiar de-aş trece peste şapte mări, chiar de-aş seca şaptezeci de râuri,

Setea-mi nu se potoleşte, nu se potoleşte.

Adevărul are patru laturi, în mine se zbat şapte,

Asemeni unor martori; eu în delirul lor alb, rotund.