Above all,

Tren de noapte, din nou. Un alt drum spre Bucureşti, de data aceasta cu prelungire spre Thassos-Halkidiki. Săptămâna trecută, chiar în Vinerea Mare dinaintea Paştelui ortodox, eram în drum spre Paris. De fapt, eram chiar la Paris.

Planificasem plecarea asta de Paşti – pe vremea aceea nu aveam idee că e sărbătoare – prin august. M-aş putea face că nu îmi aduc aminte când şi unde am luat decizia, dar gustul nebuniei de tortellini de la Ramada Iaşi încă îmi bântuie papilele gustative din când în când la prânz.

Buhăieşti – un loc imediat după Vaslui, această „Finis terrae" a Internetului, când eşti în tren, dinspre Bucureşti spre Iaşi, plecat de aproape 24 de ore pe drum, pentru că în marfarul cu scaune al CFR-ului mai poţi şi lucra, atunci când nu îţi e prea frig, în vagonul 2, primul după locomotivă...

M-am apucat să scriu pentru blog, după mult timp în care nu am mai ştiut ce înseamnă somnul. Mi-am dereglat din nou orele de somn, aşa cum făceam în perioadele de festival la Sibiu. Mă trezesc noaptea la 2, apoi readorm la 6, şi mă trezesc greu din cauza motanei care toarce îngâmfat pe lângă mine exact când sună telefonul matinal. Prea matinal.

Revin de la Bucureşti, pe aici, prin ţinutul dintre acoperiri Internet, şi mă simt rupt de lume, ţinând cont că acum o oră schimbam mail-uri cu Monterey, California, despre o cazare la Paris, pentru un client un pic mai american, mai înalt, mai colonel şi dar la fel de în rezervă ca mine.

Digi, dacă citeşti...fă ceva să nu mai îmi dau seama că am trecut de Vaslui când merg noaptea cu trenul! Sau poţi să îi faci reclamă stick-ului ca „GPS-ul de Vaslui".

Mâine o nouă zi, două licitaţii. Poimâine, ziua Paris – 1. Vineri, fâl-fâl spre Beauvais. Oricât mi-am aruncat eu în luptă noaptea trecută – pe tren, de unde şi o utilizare a unor copy fără diacritice - toate skill-urile de marketing, grafică, P.R. şi publicitate – tot mă duc singurel. Dacă m-am trezit târziu! Dă-i, Doamne, caracaleanului mintea lui de pe urmă şi curajul cel dintâi!

Nu vă gândiţi la fantome...mi-a căzut cu tronc cineva. Mi-a căzut rău. E cu trese, domnişoara! Va fi greu de cucerit! Are stil, are minte, căţel şi nu pică la toate damblalele. Dacă voi căuta texte, nu am nicio şansă. De data asta, vorba unui spectacol de teatru „Simt că fac nebunii"!

Oare ea s-o fi prins?

Sper că nu, pentru că, în spiritul pur femeisc al absurdului, atunci nu mai am nicio şansa.

În spiritul masculin al bărbatului purtător cu încredere de cravată roz emanând masculinitate, nu am voie să îmi pun întrebări legate de şansă.

Aşa-i? 

Îmi doresc să fiu un mic vagabond în Paris week-end-ul viitor. Să mă prefac trăind boem într-o mansardă ca Cioran şi să îi caut paşii lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Mă voi gândi că sunt Grace Kelly şi voi dansa, stângaci, îndrăgostit de viaţă şi, cine ştie, de o femeie căreia nu-i ştiu cu adevărat numele decât în visurile aievea (les songes) ce-mi mai scapă din perpetuul cotidian.

Turişti în Iaşi? Pentru ce? Hai să nu ne mai amăgim singuri cu apa rece a frumoasei şi parfumatei istorii a "mirobolantei" foste capitală de principat! Din păcate, sau mai bine spus din fericire, turistul modern nu mai umblă de nebun ca să vadă "pietre", aşa cum al naibii de potrivit spunea mama când mă vedea pe mine, elev fiind, venind extraordinar de încântat acasă cu fotografiile, aproape de carte poştală, ale Stonehenge-ului. (Să nu mă înţelegeţi greşit, mama ştia ce văzusem eu, dar nu suporta să nu mă vadă şi pe mine "că am fost acolo!". Habar n-avea că puşlamaua îşi va arunca mereu banii pe aparate, pe obiective...)!

Sunt

Jorge Luis Borges

Sunt cel ce ştie că-i la fel de van

Ca-n luciul de cristal nevorbitor

Înspăimântatul, vanul privitor

Ce trupul fratelui urmează-avan.

Iaşiul...meu, al Ei, al tuturor.

Astăzi am devenit ceva mai înţelept intrând pentru prima oară în Sage. Încă nu ştiu sigur dacă e cafeanea sau ceainărie. Rămâne să mă lămurească persoana care m-a răpit zilele aste din Iaşiul meu monoton şi greysuite, pentru a-mi pune la ochi un caleidoscop pe care-l căutăm aici din prima secundă de când am revenit în oraş la sfârşit de aprilie 2011.

Mi-am adus aminte din nou de Teea, de Sibiu. Mi-am adus aminte şi că pe vremea asta ar fi trebuit să fiu congelat de frig prin burg, nu să simt o căldură primăvăratică în aer şi în dreapta mea. A fost din nou o seară frumoasă la Iaşi. O seară în care m-am pierdut după mult timp pe străzi fără să am vreo ţintă clară.

E vineri. Ascult Bruel şi încerc să nu iau prea în serios versurile, pentru că aş fi prea mult un cântec în loc să fiu om.

Astăzi am primit două mesaje de apreciere a ceea ce fac pe blog. Cea mai sinceră părere am primit -o de la un om, o femeie, pe care nu-o cunosc decât superficial şi faţă de care mă simt astfel obligat să mărturiesc primul şi cel mai puternic motiv pentru care am reînceput să scriu, pentru care apoi s-a născut blogul acesta. Mi se pare un gest echitabil, ca să fim chit.