Above all,

Cele trei zile din viaţa de organizator de evenimente despre care vă voi povesti sunt de fapt patru. Nu e ca la cei trei evenghelişti, ci pur şi simplu prima zi înseamnă de fapt două zile fără pauză.

Joi spre vineri nu am dormit. Week-end-ul acesta am două evenimente care se desfăşoară în paralel, ambele cu clienţi foarte importanţi pe care îi veţi afla la momentul potrivit, pe cale oficială.

Fug din Iaşi până pe 1 Ianuarie. După cum ar spune un prieten foarte drag de la Sibiu: "Te doare la bască!". Sincer, chiar o să mă doară, pentru că a fost un an frumos, cu peripeţii, multe, întortocheate ca Transfăgărăşanul şi picante ca salsa mexicană.

Pe cât de mult îmi doream să ajung de Revelion, şi nu doar, la Sibiu, pe atât de tare mi-am dat seama astă-seară că iubesc Iaşiul mai mult decât mi-aş fi închipuit! Am stat şi am privit Traianul şi chiar mi-a plăcut proiecţia, deşi am văzut atâtea la Sibiu. Nu e cine ştie ce, dar e într-un fel parte din mine ce se întâmplă pe faţa aceea din Piaţa Unirii. Mi-era drag să îi privesc pe tineri cum îşi fac fotografii cu omul de zăpadă din aceeaşi piaţă şi am făcut un drum scurt pe Lăpuşneanu până la Galeriile Anticariat ale domnului Grumăzescu. Era târziu, şi deşi ştiu că s-ar fi bucurat de oaspeţi, nu am îndrăznit să mai intru. Promit să o fac anul viitor.

Se împlinesc exact 8 luni de când am venit în Iaşi pe 1 Ianuarie. Am venit cu drag, cu încredere şi mă bucur de fiecare secundă şi fiecare gest, idee, pe care le-am avut de atunci. Nu regret nimic. Aş face totul la fel şi a doua oară, pentru că mereu voi crede în acelaşi deznodământ. Eu voi crede.

Stăteam astă seară în faţa Traianului şi mi-am adus aminte cum am trecut în 2002 prin faţa lui, ieşind din pasaj, cu mama, şi cum îmi părea rău că nu pot intra, chiar dacă arăta execrabil atunci. Îmi doream atât de mult să intru în clădirea aia. Uite că s-a întâmplat. Câteodată mă tem de dorinţele mele. Mi se cam întâmplă, dar nu neapărat când ar fi bine. Oare ce îmi doresc acum? Oare ce nu s-a încheiat, închis anul acesta în viaţa mea?

Clubul Presei. Bodeguţa asta din Iaşi (o spun cu căldură în suflet, un pic ghiduş, că aşa e şi locul) mă face să mă simt aproape ca în Art Cafe-ul de pe vremuri din Sibiu. Deşi nu există doi Vali Oltean în lume...

Ieri seară am ajuns incidental (există cuvântul ăsta?) în Clubul Presei, la concertul lui Mircea Vintilă. Ca un agent federal intrat într-un bar de negri, cam aşa eram eu la costum şi cravată, tocmai ieşit de Traian la gala de dans a celor de la Dance Energy.

În jurul meu, acea lume pestriţă de cafenea de care mi-este aşa de dor când mă gândesc la Sibiu, la Costin, Toni, Clau, Dani, Ioana, Bordi and the funky bunch de la Sibiu. Mi-am adus aminte de geaca mea de piele care a văzut atâtea baruri de rockeri la Sibiu, pe care mai toate prietenele mele doreau să mi-o arunce şi pe care, aşa jegoasă cum e, aş lua-o şi acum la o plimbare în oraş.

Între timp, eu am crescut, iar părul mi-a scăzut. Dacă aş scormoni prin arhiva foto de prin 2007, aş şoca vreo câţiva concitadini ieşeni.

Mi-a plăcut în Clubul Presei astăzi. La câţiva metri de mine un Nikon şuşotea grav şi sfidător cu o blondă voluptos de tânără. Îşi spuneau ceva de nişte ISO-uri, iar băieţii de la masă jinduiau din plin să îi ia locul japonezului.

Fumăraia nu ne oprea să simţim gustul vinului fiert, într-adevăr "Cel mai bun vin fiert"...din Iaşi, căruia nu i-am simţit vreun gust de expressor, cum se resimte prin alte locuri. Pe deasupra, mai e şi ieftin, aşa că, dragi prieteni sibieni, iată un nou motiv să încercăm să înlocuim Melange-ul cu o bodeguţă ieşeană.

Muzica lui Mircea Vintilă, îmbătrânit doar imagistic, sonor însă proaspăt ca o casetă cu "Cântece de bivuac" pe care o întorceam de pe faţa A pe faţa B de 5 ori pe zi în liceu, de o luau dracii. Lumea cânta cu voce tare alături de solist şi aşa se mai acoperea sonorizarea nu proastă, ci foarte proastă a localului. Am auzit un zvon că o a doua boxa e foarte eficientă...

Scriu despre vinurile Gramma pentru că îmi sunt dragi. Scriu despre familia Olteanu pentru că îmi sunt prieteni.

Nu sunt nici pe departe oenolog. Mi-ar fi plăcut să fiu, recunosc. Chiar mai mai mult mi-ar plăcea să fiu somelier. Sună şi mai nobil, iar imaginea uniformei de somelier cu colier chiar îţi trezeşte cele mai alese sentimente de nobleţe, într-o lume în care snobismul (n.a. „sans noblesse) este din ce în ce mai apăsător.