Above all,

Erau alte vremuri, erau vremuri în care comoditatea omului nu era formată ca acum din clasa a XI-a când, băiat fiind, nu mai exişti pe radarul fetelor cu impresii ca au intre picioare vreun talisman, dacă nu ai maşină, ca să nu îşi strice toculeţele.

Îmi aduc aminte că la noi la Goga, era un singur coleg care venea cu maşina la şcoală, din tot liceul, şi asta pentru ca părinţii aveau televiziune. În clasa a XII-a mai erau vreo doi, dar nu veneau cu ea zilnic. Erau maşinile părinţilor...

Şi asta se întâmpla doar acum 10 ani, atunci când telefoanele mobile erau pe numărate între colegi şi bunul simţi îi făcea să uite de ele în timpul orelor.

Pe vremea mea, până şi telefonul fix era încă scump, şi preferai să ieşi din bloc şi să stai cu prietenii la poveşti în vreo scară de bloc ferit parţial de gerul iernii, dar nu şi de gura vecinilor de la 2, care se săturau cam de două ori pe săptămână pe noi. Măcar noi ne ştim faţă în faţă, ne ştim şi acum mimica, iar vreo masă de bar nu ne-ascuns jumătate din gestică şi nu le-a golit părinţilor buzunarele.

În 1999...adică înaintea erei mobilelor, a tabletelor, pe când camerele foto digitale erau prezente doar pe Discovery Channel – pentru cei care prindeau mai mult de 10 canale pe cablu, de la CRD (la Sibiu), m-am trezit, pentru că acesta e cuvântul, că plecam în Franţa la o formare. Plecam ca la Mecca, însă şi acum îmi aduc aminte ce a însemnat pentru noi să obţinem viza, în condiţiile în care eram printre privilegiaţi, având în spate o asociaţie în bune relaţii cu ambasada.

În acelaşi an, mi-am uimit gazdele de la Oxford cu cea mai scurtă convorbire telefonică pe care au văzut-o în viaţa lor. Am sunat-o pe mama să îi spun că am ajuns. Nu a durat mai mult de 10 secunde. Bunul-simţ îmi spunea că, la cât costau telefoanele internaţionale la noi în România, ar fi frumos să rezolv repede problema.

Am rămas uimit seara, când doamna, croastă de origine a stat 40 de minute de poveşti cu sora ei de la Zagreb. „Femei, stau aşa în fiecare seara!", mi-a spus Bill, Dumnezeu să-l ierte. Am făcut ochii mari şi mă gândeam că nu voi apuca vremuri din acelea în România. Acum îmi doresc să fie telefoanele din nou scumpe, să apucăm să citim, să ne căutăm unii pe alţii, să vorbim faţă în faţă, să nu mai putem fi mereu "de găsit".

Îmi amintesc şi că nu era criză, iar călătoria la cu TAROM-ul a însemnat radio la bord, film cu James Bond şi două feluri de mâncare...

Da, suntem „generaţia cu cheia la gât" pentru că, deşi nu sunt decât nouă ani între noi şi generaţia celor născuţi după 1990, noi am trăit schimbările astea şi ştim să apreciem ce iei iau drept garantat: libertate, resurse de cunoaştere, tehnologie. Sunt lucruri pe care le-am apreciat şi le-am folosit cu mult mai mare grijă, pentru că ştiam ce înseamnă să nu le ai, să ţi le doreşti, să te gândeşti de atâtea ori, cuprins de un fel de reverie, la ce ai face, cum ai valorifica, un bun, un moment, o şansă.

Din păcate, dacă este să mă uit în jurul meu în fiecare zi, luând 43-ul, nu reuşesc decât să îmi reamintesc imaginea atât de repetitivă pe care am întâlnit-o în metroul la Londra: oameni citind! Oamenii citeau în metrou presa, cărţi, cărţi electronice, Iphone-ul avea cu adevărat o funcţie utilă...am ceva cu el aici...era şi ziar şi carte, iar ziarele chiar au ziarişti, pentru că au pentru cine să scrie.

Generaţia cu cheia la gât este diferită faţă de tinerii de acum, pentru că noi am citit. Şi am citit mai mult decât majoritatea tinerilor de azi, chiar cei care am făcut-o mai puţin.

Unii am citit şi poezie, iar eu mă întorc acum la Ea. Vă aştept şi pe voi alături!