Above all,

Tren de noapte, din nou. Un alt drum spre Bucureşti, de data aceasta cu prelungire spre Thassos-Halkidiki. Săptămâna trecută, chiar în Vinerea Mare dinaintea Paştelui ortodox, eram în drum spre Paris. De fapt, eram chiar la Paris.

Planificasem plecarea asta de Paşti – pe vremea aceea nu aveam idee că e sărbătoare – prin august. M-aş putea face că nu îmi aduc aminte când şi unde am luat decizia, dar gustul nebuniei de tortellini de la Ramada Iaşi încă îmi bântuie papilele gustative din când în când la prânz.

Turişti în Iaşi? Pentru ce? Hai să nu ne mai amăgim singuri cu apa rece a frumoasei şi parfumatei istorii a "mirobolantei" foste capitală de principat! Din păcate, sau mai bine spus din fericire, turistul modern nu mai umblă de nebun ca să vadă "pietre", aşa cum al naibii de potrivit spunea mama când mă vedea pe mine, elev fiind, venind extraordinar de încântat acasă cu fotografiile, aproape de carte poştală, ale Stonehenge-ului. (Să nu mă înţelegeţi greşit, mama ştia ce văzusem eu, dar nu suporta să nu mă vadă şi pe mine "că am fost acolo!". Habar n-avea că puşlamaua îşi va arunca mereu banii pe aparate, pe obiective...)!

Fug din Iaşi până pe 1 Ianuarie. După cum ar spune un prieten foarte drag de la Sibiu: "Te doare la bască!". Sincer, chiar o să mă doară, pentru că a fost un an frumos, cu peripeţii, multe, întortocheate ca Transfăgărăşanul şi picante ca salsa mexicană.

Pe cât de mult îmi doream să ajung de Revelion, şi nu doar, la Sibiu, pe atât de tare mi-am dat seama astă-seară că iubesc Iaşiul mai mult decât mi-aş fi închipuit! Am stat şi am privit Traianul şi chiar mi-a plăcut proiecţia, deşi am văzut atâtea la Sibiu. Nu e cine ştie ce, dar e într-un fel parte din mine ce se întâmplă pe faţa aceea din Piaţa Unirii. Mi-era drag să îi privesc pe tineri cum îşi fac fotografii cu omul de zăpadă din aceeaşi piaţă şi am făcut un drum scurt pe Lăpuşneanu până la Galeriile Anticariat ale domnului Grumăzescu. Era târziu, şi deşi ştiu că s-ar fi bucurat de oaspeţi, nu am îndrăznit să mai intru. Promit să o fac anul viitor.

Se împlinesc exact 8 luni de când am venit în Iaşi pe 1 Ianuarie. Am venit cu drag, cu încredere şi mă bucur de fiecare secundă şi fiecare gest, idee, pe care le-am avut de atunci. Nu regret nimic. Aş face totul la fel şi a doua oară, pentru că mereu voi crede în acelaşi deznodământ. Eu voi crede.

Stăteam astă seară în faţa Traianului şi mi-am adus aminte cum am trecut în 2002 prin faţa lui, ieşind din pasaj, cu mama, şi cum îmi părea rău că nu pot intra, chiar dacă arăta execrabil atunci. Îmi doream atât de mult să intru în clădirea aia. Uite că s-a întâmplat. Câteodată mă tem de dorinţele mele. Mi se cam întâmplă, dar nu neapărat când ar fi bine. Oare ce îmi doresc acum? Oare ce nu s-a încheiat, închis anul acesta în viaţa mea?

E Ajunul Crăciunului! E primul, chiar primul ajun pe care îl petrec singur, dacă e să ne luăm după proximitatea fizică. E primul meu Crăciun la Iaşi.

Mă scuzaţi, era să uit motanelul pe care l-am adoptat ieri de la Asociaţia Max Dogs, după cum îmi promisesem că voi face ca gest caritabil de Crăciun anul acesta, no matter what...or who. Guess Who.

Scenariile pe care le aveam inconştient planificate pentru Crăciunul acesta au fost date complet peste cap de aventura lui 2011. Trebuia să fie un prim Crăciun la Târgu-Neamţ. Pas. Apoi, unul la Roman. Passo doble pe contratimp cu Ea din timpul unei alte aventuri ce mi-a plăcut şi pe care am respirat-o prin fiecare por, mult prea mult pentru a spune că a fost un simplu job, Traianul. Acum, Moş Crăciun al meu e pe stil vechi. Interesantă sincronizarea, nu-i aşa?